ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 403/2011

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 29233.02/3/2008 (12072010), investită cu soluționarea apelurilor declarate, printre alții, de inculpatul Y.M. împotriva sentinței penale nr. 324/ F din 14 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, a dispus, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. S-au reținut, în esență, următoarele: Inculpatul Y.M. a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 68/UP din 11 aprilie 2008, emis de către Tribunalul București, secția I penală, reținându-se incidența dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. a), d) și f) C. proc.

pen. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că în cauză, există indicii temeinice, potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de trafic de droguri de mare risc și complicitate la trafic internațional de droguri de mare risc pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum rezultă din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procesele verbale întocmite de organele de poliție judiciară, raportul de constatare tehnico-științifică, procesele verbale de efectuare a perchezițiilor corporale, domiciliare și auto, raportul de expertiză tehnică auto, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, declarațiile inculpaților T.I.

și O.S., procesele verbale de recunoaștere după planșele foto și declarațiile martorilor. De asemenea, a constatat că sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune - fals privind identitatea, precum și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, pentru infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) și art. 26 C. pen. rap.

la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani și există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea acestor două fapte ce se presupune a fi comise de inculpat, modalitatea în care se reține săvârșirea acestora, cantitatea mare de drog traficată, precum și persoana inculpatului care a refuzat să dea curs citațiilor ce i-au fost trimise, intenționând să părăsească țara sub o altă identitate. S-a reținut că noțiunea de pericol nu este definită expres, însă din analiza jurisprudenței C.E.D.O. și a legii interne, acest pericol trebuie raportat nu numai la persoana inculpatului, ci și la natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina sa și modul în care a acționat.

De asemenea, infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, prin gravitatea deosebită și prin reacția publicului, tulbură nu numai ordinea publică, dar și normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfășurare și dezvoltare în interesul societății însăși, creând o stare de neliniște capabilă să justifice menținerea arestării preventive, fiind îndeplinite astfel și prevederile art, 5 paragr. 1 lit. c) și paragr. 3 din C.E.D.O. Curtea a apreciat că această măsură este necesară pentru a-și atinge scopul, așa cum prevăd disp. art. 136 C. proc. pen., pentru a nu periclita buna desfășurare a procesului penal.

De altfel, s-a reținut că nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanța să constate că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea și menținerea măsurii arestării preventive până la acest moment și care să formeze convingerea că inculpatul poate fi cercetat în stare de libertate. În consecință, pentru buna desfășurare a procesului penal, s-a apreciat că se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului Y.M., astfel că, în temeiul art. 300 2 din C. proc. pen., raportat la art. 160 b alin. (1) și alin. (3) din C. proc. pen., a menținut starea de arest a acestuia. S-a mai constatat că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 paragr.

3 din C.E.D.O. Împotriva încheierii sus-menționate, a declarat recurs inculpatul Y.M., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii. Recursul inculpatului nu este fondat. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate. Potrivit C. nostru de proc. pen., similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc.

pen. În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. a), d) și f) C. proc. pen. subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege. Astfel, inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune - fals privind identitatea, iar pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) și art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de trafic și introducerea în țară de droguri de mare risc, modalitatea în care s-a reținut săvârșirea acestora, cantitatea mare de drog traficată, precum și persoana inculpatului care a nu a avut o atitudine procesuală corespunzătoare (încercând să iasă din țară sub o identitate falsă), lăsarea acestuia în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului și de a împiedica buna desfășurare a procesului penal. Natura infracțiunilor și modalitatea lor de comitere, relevă o periculozitate infracțională și o rezonanță socială, care ar crea o stare de pericol pentru ordinea publică.

Așa fiind, temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea inculpatului în primă instanță, la o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăția acestuia și constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate. Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat Y.M. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 29233.02/3/2008 (12072010) să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Y.M. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 29233.02/3/2008 (12072010). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Onorariul interpretului de limba turcă desemnat pentru recurentul inculpat se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 februarie 2011.