ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 403/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 403/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 18 ianuarie

2011, Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 29233.02/3/2008

(12072010), investită cu soluționarea apelurilor declarate, printre alții, de

inculpatul Y.M. împotriva sentinței penale nr. 324/ F din 14 aprilie 2010 a

Tribunalului București, secția I penală, a dispus, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea

măsurii arestării preventive a inculpatului.

S-au reținut,

în esență, următoarele:

Inculpatul Y.M.

a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 68/UP

din 11 aprilie 2008, emis de către Tribunalul București, secția I penală,

reținându-se incidența dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. a), d) și f) C.

proc. pen.

Analizând

actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că în cauză, există indicii

temeinice, potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen. din care rezultă

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de trafic de

droguri de mare risc și complicitate la trafic internațional de droguri de mare

risc pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum rezultă din

procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procesele verbale

întocmite de organele de poliție judiciară, raportul de constatare

tehnico-științifică, procesele verbale de efectuare a perchezițiilor corporale,

domiciliare și auto, raportul de expertiză tehnică auto, procesele verbale de

redare a convorbirilor telefonice, declarațiile inculpaților T.I. și O.S.,

procesele verbale de recunoaștere după planșele foto și declarațiile

martorilor.

De asemenea, a

constatat că sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit.

a) și d) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit în scopul de a se

sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârșit cu intenție o nouă

infracțiune - fals privind identitatea, precum și condițiile prevăzute de art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, pentru

infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) și art. 26 C. pen. rap. la art.

3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, legea prevede pedeapsa închisorii

mai mare de patru ani și există probe că lăsarea inculpatului în stare de

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere

natura și gravitatea acestor două fapte ce se presupune a fi comise de

inculpat, modalitatea în care se reține săvârșirea acestora, cantitatea mare de

drog traficată, precum și persoana inculpatului care a refuzat să dea curs

citațiilor ce i-au fost trimise, intenționând să părăsească țara sub o altă

identitate.

S-a reținut că

noțiunea de pericol nu este definită expres, însă din analiza jurisprudenței C.E.D.O.

și a legii interne, acest pericol trebuie raportat nu numai la persoana

inculpatului, ci și la natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina sa și modul

în care a acționat. De asemenea, infracțiunea reținută în sarcina inculpatului,

prin gravitatea deosebită și prin reacția publicului, tulbură nu numai ordinea

publică, dar și normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale,

datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale,

pentru normala lor desfășurare și dezvoltare în interesul societății însăși,

creând o stare de neliniște capabilă să justifice menținerea arestării

preventive, fiind îndeplinite astfel și prevederile art, 5 paragr. 1 lit. c) și

paragr. 3 din C.E.D.O.

Curtea a

apreciat că această măsură este necesară pentru a-și atinge scopul, așa cum

prevăd disp. art. 136 C. proc. pen., pentru a nu periclita buna desfășurare a

procesului penal. De altfel, s-a reținut că nu s-a produs nici o schimbare care

să determine instanța să constate că s-au schimbat temeiurile care au

determinat luarea și menținerea măsurii arestării preventive până la acest

moment și care să formeze convingerea că inculpatul poate fi cercetat în stare

de libertate.

În consecință,

pentru buna desfășurare a procesului penal, s-a apreciat că se impune în

continuare privarea de libertate a inculpatului Y.M., astfel că, în temeiul art.

300

2

din C. proc. pen., raportat la art. 160

b

alin. (1)

și alin. (3) din C. proc. pen., a menținut starea de arest a acestuia.

S-a mai

constatat că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin

raportare la exigențele art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O.

Împotriva

încheierii sus-menționate, a declarat recurs inculpatul Y.M., pentru motivele

expuse în partea introductivă a hotărârii.

Recursul

inculpatului nu este fondat.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod

corect prima instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.

Potrivit C. nostru

de proc. pen., similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene,

menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de

îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii

temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta

respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și

limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se

constată că temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii

arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. a), d) și f) C. proc. pen.

subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de

textul de lege.

Astfel,

inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă

în care a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune - fals privind identitatea,

iar pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, prevăzute de art.

2 alin. (1) și (2) și art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 143/2000, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există

probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică.

Referitor la

acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este

justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel

puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto

pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni,

pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor,

pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea

publică.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura

și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de trafic și

introducerea în țară de droguri de mare risc, modalitatea în care s-a reținut

săvârșirea acestora, cantitatea mare de drog traficată, precum și persoana

inculpatului care a nu a avut o atitudine procesuală corespunzătoare (încercând

să iasă din țară sub o identitate falsă), lăsarea acestuia în libertate ar

putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului și de a împiedica buna

desfășurare a procesului penal.

Natura

infracțiunilor și modalitatea lor de comitere, relevă o periculozitate

infracțională și o rezonanță socială, care ar crea o stare de pericol pentru

ordinea publică.

Așa fiind,

temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive nu

s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta,

restrictivă de libertate, iar condamnarea inculpatului în primă instanță, la o

pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumția de

nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăția

acestuia și constituie un temei care justifică în continuare privarea de

libertate.

Pentru aceste

considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat Y.M. împotriva

încheierii din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosar nr. 29233.02/3/2008 (12072010) să fie respins, ca nefondat,

cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Y.M. împotriva încheierii

din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

Dosar nr. 29233.02/3/2008 (12072010).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Onorariul

interpretului de limba turcă desemnat pentru recurentul inculpat se va plăti

din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 3 februarie 2011.