ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 474/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția I penală, având pe rol spre soluționare apelurile declarate de inculpații L.P., T.V. și P.M.C. împotriva sentinței penale nr. 908 din 16 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, primii doi cercetați pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 26 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, prev. de art. 26 raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, fapte în concurs real, totul cu aplic art. 75 lit. a) C. pen., inculpatului L.P.

reținându-i-se și disp. art. 37 lit. a) C. pen., la termenul din 6 ianuarie 2010, a luat în examinare, din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 300 2 combinat cu art. 160 b C. proc. pen., starea de arest a inculpaților L.P. și T.V. Prin încheierea din aceeași dată, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpaților L.P. și T.V., reținând că în mod legal și temeinic atât prima instanță cât și instanța de control judiciar au constatat că măsura arestării preventive dispusă anterior este legală și temeinică, fiind luată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei, subzistă și în prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluții.

Prin aceeași încheiere, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul T.V., constatând că arestarea preventivă a acestui inculpat a fost dispusă de prima instanță ,în conformitate cu art. 148 lit. b) C. proc. pen., care a apreciat că existau date că în mod indirect, prin intermediul membrilor familiei, a amenințat pe inculpatul P.M. să nu dea declarații incriminatoare în ceea ce-l privește, amenințându-l și pe inculpatul L.P. Instanța de prim control judiciar a reținut că, în speță, referitor la inculpatul T.V., se menține temeiul arestării preventive prev. de art. 148 lit. b) C. proc.

pen., întrucât acesta a beneficiat în faza de urmărire penală de dispozițiile art. 145 1 C. proc. pen. și nu s-a achitat de obligațiile impuse de către instanța de judecată, apreciindu-se, totodată, că este lipsită de fundament legal o nouă cerere în aceleași condiții. S-a mai relevat că, pe de o parte, inculpații L.P. și T.V. au fost reținuți legal, pe baza condamnării pronunțată de un tribunal competent Tribunalul București, secția I penală, care prin sentința penală nr. 908/F din 16 octombrie 2009, printre altele, l-a condamnat pe inculpatul T.V. la o pedeapsă rezultantă de 17 închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 25 C. pen.

raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000( prin schimbarea încadrării juridice) ambele cu aplic. art. 75 lit. a) și în concurs real, iar pe inculpatul L.P. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, ambele în concurs real , cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 74 alin. (2) și art. 76 C. pen., la o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare, iar pe de altă parte, că există motive verosimile de a bănui că inculpații apelanți se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați și condamnați, în speță fiind îndeplinite cumulativ dispozițiile art. 143 cu referire la art. 68 1 C. proc.

pen. S-a mai relevat că, în cauza dedusă judecății, există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, existând indicii temeinice de vinovăție atât pentru inculpatul L.P. [art. 160 b C. proc. pen. art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. a) și f) C. proc. pen.) cât și pentru inculpatul T.V. [art. 160 b C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. b) C. proc.

pen.,] iar infracțiunile pentru care inculpații au fost cercetați (complicitate și respectiv, instigare la trafic ilicit și internațional de droguri de mare risc în concurs real), sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani, iar față de natura și gravitatea faptelor de care sunt acuzați inculpații, de împrejurările și modalitățile în care se reține că au acționat, de cantitățile de droguri presupus a fi fost traficate, de scopul urmărit (obținerea unor venituri ilicite), de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, s-a apreciat, justificat, că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică. S-a conchis în sensul că în cauză sunt îndeplinite deopotrivă și prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) și paragraful 3 din CEDO.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a considerat că nu poate cenzura încheierea prin care a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului L.P. , reținând, în considerente, că apărătorul ales al acestuia critică încheierea de ședință din 9 decembrie 2009, invocând nulitatea absolută a acesteia, față de împrejurarea că la acel termen inculpatul nu a fost asistat de apărător, apreciind că acesta avea deschisă calea recursului în termen de 24 de ore de la comunicarea copiei de pe dispozitivul încheierii la locul de deținere, față de dispozițiile art. 160 b alin. (4) rap. la art. 160 a alin. (2) C. proc. pen. Totodată, referitor la cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de apărătorul inculpatului L.P., instanța de prim control judiciar a constatat că, pe de o parte, în raport de dispozițiile art. 139 1 C. proc.

pen., inculpatul L.P. poate urma tratamentul medical sub pază permanentă în rețeaua medicală a Ministerului Sănătății, în cazul în care nu ar putea fi tratat în rețeaua medicală a ANP, iar pe de altă parte , în speță, nu au fost îndeplinite condițiile cerute de art. 139 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva încheierii mai sus-menționate, în termen legal, au formulat recurs inculpații L.P. și T.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeincie, pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii. La termenul fixat pentru soluționarea cauzei, recurenții inculpați, prin apărătorii aleși, în esență, au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a acestora, arătând că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vederea la luarea acestei măsuri față de aceasta.

Suplimentar, recurentul inculpat L.P., prin apărător, a mai susținut că atât încheierea de ședință din 9 decembrie 2009, pe care n-a recurat-o, cât și încheierea subsecventă, cea din 6 ianuarie 2010, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât inculpatului nu i-a fost asigurată asistența juridică la termenul când s-a pus în discuție starea de arest preventiv. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpați sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 160 a alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecății, instanța, poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc.

pen. În speța dedusă judecății, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că inculpații L.P. și T.V. au fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, emis la data de 11 iunie 2008, sub nr. 291/D/P/2007, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 26 C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 75 lit. a) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. (pentru inculpatul L.P.).

În esență, s-a reținut, că în fapt, în noapte de 17/18 martie 2008 inculpații L.P. și T.V. au intermediat, respectiv, instigat transportul de droguri pe calea rutieră Istambul (Turcia) - Bulgaria-România (PTF Giurgiu) urmând să recepționeze droguri de mare risc pe raza municipiului București, ajutându-l și înlesnind astfel inculpatului P.M.C. să dețină și să transporte cantitatea de 3,2 kg heroină . Prin sentința penală nr. 908/F din 16 octombrie 2009, Tribunalul București, secția I penală, i-a condamnat pe inculpații L.P. și T.V. la câte o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare, și respectiv 17 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor astfel cum au fost reținute în sarcina lor.

De asemenea, se mai reține că prima instanță, corect și justificat a constatat că faptele pentru care inculpații au fost cercetați și deduși judecății sunt grave și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina acestora, iar pedepsele prevăzute de legea penală pentru infracțiunile reținute în actul de inculpare sunt mai mari de 4 ani închisoare. Totodată, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, corect, a apreciat că existența pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpaților în libertate, s-a relevat urmare modalității în care aceștia au acționat, cu atât mai mult cu cât inculpatul T.V. s-a sustras de la arestare și chiar i-a amenințat și avertizat indirect sau direct pe ceilalți doi inculpați P.M.

și L.P. să nu dea declarații incriminatoare la adresa sa, în fata instanței de judecată. Prin urmare, în speță, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite atât cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. cât și cerințele prevăzute de art. 148 lit. a) și f) C. proc. pen. (în cazul inculpatului L.P.) și respectiv, art. 148 lit. b) C. proc. pen. (în cazul inculpatului T.V.) dispunându-se, întemeiat, menținerea măsurii arestării preventive a ambilor inculpați.

Înalta Curte mai constată că, deși pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul ca trăsătură esențială a infracțiunii, nu se poate face abstracție de natura și gravitatea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, de împrejurările și modalitatea în care au acționat aceștia, amploarea activității desfășurate și perioada infracțională, folosindu-se de coinculpatul P.M., care la rândul său a apelat la mijloace de transport internațional rutier ( autocar) și a disimulat în bagaje o cantitate importantă de heroină (2930,6 g). S-a mai reținut, corect, că toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpaților și au avut ca rezultat o stare de temere și nesiguranță în rândul societății, așa încât lăsarea acestora în libertate creează un impact negativ la nivelul societății civile și insecuritate socială.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din CEDO, câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente și suficiente a o justifica, mai ales că o detenție preventivă de 1 an și 2 luni (inculpatul T.V. fiind arestat preventiv din 16 ianuarie 2009), nu depășește un termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar inculpatul L.P. este în prezent arestat și într-o altă cauză, având în vedere complexitatea cauzei, dată de împrejurarea că inculpații făceau parte dintr-o grup de traficanți de droguri, unii dintre ei cetățeni turci, care, de asemenea, s-au bucurat de încrederea celorlalți traficanți, câtă vreme Ie-a fost încredințată spre transportare o cantitate atât de importantă de heroină.

Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul lăsării acesteia în libertate, constată că instanța de prim control judiciar a reținut în mod corect incidența, dispozițiilor art. 148 lit. a) și f) C. proc. pen., pentru inculpatul L.P. și respectiv, dispozițiilor art. 148 lit. b) C. proc. pen. pentru inculpatul T.V., cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluționării apelurilor în fața Curții de Apel București, secția I penală, cu termen fixat la 17 februarie 2010. De asemenea și condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât toate infracțiunile pentru care a fost cercetată și dedusă judecății sunt, prin ele însele, fapte grave ce au adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: viața și sănătatea persoanei.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect atunci când a menținut, justificat, măsura arestării preventive a ambilor inculpați, constatând motivat, că există indicii temeinice că aceștia au săvârșit faptele deduse judecății, fapte care, prin modalitățile prin care s-au comis, conduc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică. De altfel, corect și justificat s-a apreciat de către instanța de prim control judiciar că nu este întemeiată nici cererea formulată de apărătorul ales al inculpatului T.V. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât instanța de prim control judiciar a constatat că acesta a beneficiat anterior, în faza de urmărire penală, de dispozițiile art. 145 1 C. proc.

pen., însă nu s-a conformat cerințelor impuse de instanță, motiv ce a și determinat revocarea acestei măsuri și, pe cale de consecință, arestarea preventivă a acestui inculpat, fiind deci incidente dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpaților L.P. și T.V. exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor onești în actul de justiție. Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legii.

De asemenea, Înalta Curte, în raport și de prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că ,, se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. În speță, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpații, este actual și concomitent cu cel al posibilității influențării probelor, Curtea de Apel București, secția I penală, reținând corect îndeplinirea cumulativă a dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. a) și f) C. proc. pen. ( pentru inculpatul L.P. ) și respectiv a disp. art. 148 lit. b) C. proc. pen. în cazul inculpatului T.V. De altfel, legalitatea și temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată, constatându-se de fiecare dată că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au schimbat, neputând fi reținută susținerea apărătorului ales al recurentului inculpat L.P.

că această măsură nu se mai impune, urmând a fi revocată și nici că, eventual, s-ar impune, constatarea nulității absolute a încheierii de ședință din 6 ianuarie 2010, urmare a constatării nulității absolute a încheierii precedente, din 9 decembrie 2009, întrucât, analizând actele dosarului cele susținute de apărare în sensul că inculpatului nu i-a fost asigurată asistența juridică la momentul când s-a pus în discuție menținerea stării de arest, nu este susținută de nici un suport real, în cauză formulând concluzii, pe acest aspect, un avocat, singura nelămurire, cauzată de înregistrarea ,,slabă" a ședinței de la acea dată, fiind calitatea apărătorului - ales sau desemnat din oficiu. De asemenea, persistența și suficiența acestor motive au fost apreciate de instanța de prim control judiciar în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportări la prevederile art. 136 C. proc.

pen., apreciind că, pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune, în continuare, privarea de libertate a fiecăruia dintre inculpați. Pentru considerentele mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpații în stare de arest, cel puțin până la acest moment, va asigura celeritatea și buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații L.P. și T.V. împotriva încheierii din 6 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 22669/3/2008 (nr. 2628/2009). Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., Înalta Curte urmează a-i obliga pe recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare, inclusiv a onorariilor apărătorului desemnat din oficiu pentru aceștia, până la prezentarea apărătorilor aleși, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații L.P. și T.V. împotriva încheierii din 6 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 22669/3/2008 (nr. 2628/2009). Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 februarie 2010.