ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 474/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 474/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor

de la dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București,

secția I penală, având pe rol spre soluționare apelurile declarate de

inculpații L.P., T.V. și P.M.C. împotriva sentinței penale

nr. 908 din 16 octombrie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția

a II-a penală, primii doi cercetați pentru

complicitate la săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit internațional de

droguri de mare risc, prev. de art. 26 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 143/2000 și complicitate la săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit

de droguri de mare risc, prev. de art. 26 raportat la art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000, fapte în concurs real, totul cu aplic art. 75 lit. a) C.

pen., inculpatului L.P. reținându-i-se și disp. art. 37 lit. a) C. pen., la

termenul din 6 ianuarie 2010, a luat în examinare, din oficiu, potrivit

dispozițiilor art. 300

2

combinat cu art.

160

b

C. proc. pen., starea

de arest a inculpaților L.P. și T.V.

Prin încheierea din

aceeași dată, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a menținut măsura

arestării preventive a inculpaților L.P. și T.V., reținând că în mod legal și

temeinic atât prima instanță cât și instanța de control judiciar au constatat

că măsura arestării preventive dispusă anterior este legală și temeinică, fiind

luată

cu respectarea dispozițiilor legale în

vigoare, iar motivele care au stat la

baza

luării ei, subzistă și în prezent, neintervenind elemente noi care să

determine

adoptarea altei soluții.

Prin aceeași

încheiere, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată,

cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea formulată de inculpatul T.V., constatând că arestarea

preventivă a acestui inculpat a fost dispusă de prima instanță ,în conformitate

cu art. 148 lit. b) C. proc. pen., care a apreciat că existau date că în mod

indirect, prin intermediul membrilor familiei, a amenințat pe inculpatul P.M.

să nu dea declarații incriminatoare în ceea ce-l privește, amenințându-l și pe inculpatul

L.P.

Instanța de prim

control judiciar a reținut că, în speță, referitor la inculpatul T.V., se

menține temeiul arestării preventive prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen.,

întrucât acesta a beneficiat în faza de urmărire penală de dispozițiile art.

145

1

C. proc. pen. și nu s-a achitat de obligațiile impuse de către

instanța de judecată,

apreciindu-se,

totodată, că este lipsită de fundament legal o nouă cerere

în aceleași

condiții.

S-a mai relevat că,

pe de o parte, inculpații L.P. și T.V. au fost reținuți legal, pe baza

condamnării pronunțată de un tribunal competent Tribunalul București, secția I

penală, care prin sentința penală nr. 908/F din 16 octombrie 2009, printre

altele, l-a condamnat pe inculpatul T.V. la o pedeapsă rezultantă de 17 închisoare

pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000( prin schimbarea încadrării juridice) ambele

cu aplic. art. 75 lit. a) și în concurs real, iar pe inculpatul L.P. pentru

săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 143/2000, ambele în concurs real , cu aplic. art. 37 lit.

a) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 74 alin. (2) și art. 76 C. pen., la

o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare, iar pe de altă parte, că există

motive verosimile de a bănui că inculpații apelanți se fac vinovați de

săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați și condamnați, în speță

fiind îndeplinite cumulativ dispozițiile art. 143 cu referire la art. 68

1

C. proc. pen. S-a mai relevat că, în cauza dedusă judecății, există probe certe

că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, existând indicii temeinice de vinovăție atât pentru

inculpatul L.P. [art. 160

b

C. proc.

pen. art. 143 C. proc. pen.

combinat cu art. 148 lit. a) și f) C. proc.

pen.)

cât și pentru inculpatul T.V. [art.

160

b

C. proc. pen., art.

143 C. proc. pen. combinat cu art.

148 lit. b) C. proc. pen.,] iar infracțiunile pentru care inculpații au fost

cercetați (complicitate și respectiv, instigare la trafic ilicit și

internațional de droguri de mare risc în concurs real), sunt pedepsite cu

închisoare mai mare de 4 ani, iar față de natura și gravitatea faptelor de care

sunt acuzați inculpații, de împrejurările și modalitățile în care se reține că

au acționat, de cantitățile de droguri presupus a fi fost traficate, de scopul

urmărit (obținerea unor venituri ilicite), de urmările produse sau care s-ar fi

putut produce, s-a apreciat, justificat, că lăsarea în libertate a inculpaților

prezintă pericol concret pentru ordinea publică. S-a conchis în sensul că în

cauză sunt îndeplinite deopotrivă și prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) și

paragraful 3 din CEDO.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a

considerat că nu

poate cenzura

încheierea prin care a dispus menținerea măsurii arestării

preventive a

inculpatului L.P. , reținând, în considerente, că apărătorul ales al acestuia

critică încheierea de ședință din 9 decembrie

2009,

invocând nulitatea absolută a acesteia, față de împrejurarea că la

acel

termen inculpatul nu a fost asistat de apărător, apreciind că acesta avea

deschisă calea recursului în termen de 24 de ore de la comunicarea copiei de pe

dispozitivul încheierii la locul de deținere,

față

de dispozițiile art. 160

b

alin. (4) rap. la art. 160

a

alin.

(2) C. proc. pen.

Totodată, referitor

la cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de apărătorul

inculpatului L.P., instanța de prim control judiciar a constatat că, pe de o

parte, în raport de dispozițiile art. 139

1

C. proc. pen., inculpatul

L.P. poate urma tratamentul medical sub pază permanentă în rețeaua medicală a

Ministerului Sănătății, în cazul în care nu ar putea fi tratat în rețeaua

medicală a ANP, iar pe de altă parte , în speță, nu au fost îndeplinite

condițiile cerute de art. 139 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva încheierii

mai sus-menționate, în termen legal, au

formulat

recurs inculpații L.P. și T.V., criticând-o pentru

nelegalitate și

netemeincie, pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei

decizii.

La termenul fixat

pentru soluționarea cauzei, recurenții inculpați, prin apărătorii aleși, în

esență, au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, pe fond,

revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

acestora, arătând că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vederea la

luarea acestei măsuri față de aceasta. Suplimentar, recurentul inculpat L.P.,

prin apărător, a mai susținut că atât încheierea de ședință din 9 decembrie

2009, pe care n-a recurat-o, cât și încheierea subsecventă, cea din 6 ianuarie

2010, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât inculpatului nu i-a fost

asigurată asistența juridică la termenul când s-a pus în discuție starea de

arest preventiv.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs invocate, cât și din

oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

combinat cu

art. 385

6

și

art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile

declarate de inculpați sunt nefondate, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 160

a

alin. (1) C. proc.

pen., în cursul judecății,

instanța, poate dispune arestarea preventivă

a inculpatului, prin

încheiere motivată,

dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și

există vreunul

din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În speța dedusă

judecății, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că

inculpații L.P. și T.V. au fost trimis în judecată, în stare de arest

preventiv, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism, emis la data de 11 iunie 2008, sub nr. 291/D/P/2007,

pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 26 C. pen. rap. la art. 2 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 143/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 75 lit.

a) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. (pentru inculpatul L.P.).

În esență, s-a

reținut, că în fapt, în noapte de 17/18 martie 2008 inculpații L.P. și T.V. au

intermediat, respectiv, instigat transportul de droguri pe calea rutieră

Istambul (Turcia) - Bulgaria-România (PTF Giurgiu) urmând să recepționeze

droguri de mare risc pe raza municipiului București, ajutându-l și înlesnind

astfel inculpatului P.M.C. să dețină și să transporte cantitatea de 3,2 kg

heroină .

Prin sentința penală

nr. 908/F din 16 octombrie 2009, Tribunalul București, secția I penală, i-a

condamnat pe inculpații L.P. și T.V. la câte o pedeapsă rezultantă de 12 ani

închisoare, și respectiv 17 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor

astfel cum au fost reținute în sarcina lor.

De asemenea, se mai reține că prima instanță,

corect și justificat a

constatat că faptele pentru care inculpații au

fost cercetați și deduși judecății sunt grave și întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina acestora, iar pedepsele

prevăzute de legea penală pentru infracțiunile reținute în actul de inculpare

sunt mai mari de 4 ani închisoare.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de

prim control judiciar,

corect, a apreciat că existența pericolului

concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpaților în libertate, s-a

relevat urmare modalității în care aceștia au acționat, cu atât mai mult cu cât

inculpatul T.V. s-a sustras de la arestare și chiar i-a amenințat și avertizat

indirect sau direct pe ceilalți doi inculpați P.M. și L.P. să nu dea declarații

incriminatoare la adresa sa, în fata instanței de judecată.

Prin urmare, în

speță, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite

atât cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. cât și

cerințele

prevăzute de art. 148 lit. a) și f) C. proc. pen. (în cazul inculpatului L.P.)

și respectiv, art. 148 lit. b) C. proc. pen. (în cazul inculpatului T.V.)

dispunându-se, întemeiat, menținerea măsurii arestării preventive a ambilor

inculpați.

Înalta Curte mai

constată că, deși pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu

pericolul ca trăsătură esențială a infracțiunii, nu se poate face abstracție de

natura și gravitatea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată

inculpații, de împrejurările și modalitatea în care au acționat aceștia,

amploarea activității desfășurate și perioada infracțională, folosindu-se de

coinculpatul P.M., care la rândul său a apelat la mijloace de transport

internațional rutier ( autocar) și a disimulat în bagaje o cantitate importantă

de heroină (2930,6 g).

S-a mai reținut,

corect, că toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpaților și

au avut ca rezultat o stare de temere și nesiguranță în rândul societății, așa

încât lăsarea acestora în libertate creează un impact negativ la nivelul

societății civile și insecuritate socială.

De asemenea, Înalta

Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menținută și

prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din CEDO, câtă vreme s-a bazat pe

motive pertinente și suficiente a o justifica, mai ales că o detenție

preventivă de 1 an și 2 luni (inculpatul T.V. fiind arestat preventiv din 16

ianuarie 2009), nu depășește un termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar inculpatul L.P. este în prezent

arestat și într-o altă cauză, având în vedere complexitatea cauzei, dată de

împrejurarea că inculpații făceau parte dintr-o grup de traficanți de droguri,

unii dintre ei cetățeni turci, care, de asemenea, s-au bucurat de încrederea

celorlalți traficanți, câtă vreme Ie-a fost încredințată spre transportare o

cantitate atât de importantă de heroină.

Înalta Curte, în

raport de modalitatea concretă de săvârșire a

faptelor

și de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimțit de

societatea civilă în cazul lăsării acesteia în

libertate, constată că instanța de prim control judiciar a reținut în mod

corect incidența, dispozițiilor art.

148 lit. a) și f) C. proc. pen.,

pentru inculpatul L.P. și respectiv, dispozițiilor art. 148 lit. b) C. proc.

pen. pentru inculpatul T.V., cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza

soluționării apelurilor în fața Curții de Apel București, secția I penală, cu

termen fixat la 17 februarie 2010.

De asemenea și

condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este

evident îndeplinită, întrucât toate infracțiunile pentru care a fost cercetată

și dedusă judecății sunt, prin ele însele, fapte grave ce au adus atingere unor

valori sociale importante ocrotite de lege: viața și sănătatea persoanei.

În cauză, așa cum

rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect atunci când

a menținut, justificat, măsura arestării preventive a ambilor inculpați,

constatând motivat, că există indicii

temeinice

că aceștia au săvârșit faptele deduse judecății, fapte care, prin

modalitățile

prin care s-au comis, conduc la concluzia existenței pericolului concret pentru

ordinea publică.

De altfel, corect și

justificat s-a apreciat de către instanța de prim control judiciar că nu este

întemeiată nici cererea formulată de apărătorul ales al inculpatului T.V.

privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării

de a nu părăsi localitatea, întrucât instanța de prim control judiciar a

constatat că acesta a beneficiat anterior, în faza de urmărire penală, de

dispozițiile art. 145

1

C. proc. pen., însă nu s-a conformat

cerințelor impuse de instanță, motiv ce a și determinat

revocarea acestei măsuri și, pe cale de consecință, arestarea preventivă a

acestui inculpat,

fiind deci incidente dispozițiile art. 148 lit. b) C.

proc. pen.

Totodată, Înalta

Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpaților L.P. și T.V. exclude

atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească

adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate

socială și de neîncredere al cetățenilor onești în actul de justiție.

Mai mult decât atât,

manifestările nejustificate de clemență ale

instanței

nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri

de

comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în

instituțiile statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legii. De

asemenea, Înalta Curte, în raport și de prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c)

din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că ,, se exceptează

de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat

sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente

sau când există motive verosimile

de a

bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau

să fugă

după săvârșirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepția

reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că

privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după

procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv

cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare

și la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar, că

dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se

facă cu respectarea dispozițiilor

generale,

înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii

interesului

superior pe care îl deservesc.

În speță, pericolul

concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpații, este actual și

concomitent cu cel al posibilității influențării probelor, Curtea de Apel

București, secția I penală, reținând corect îndeplinirea cumulativă a

dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. a) și f) C. proc. pen. ( pentru

inculpatul L.P. ) și

respectiv a disp. art.

148 lit. b) C. proc. pen. în cazul inculpatului

T.V.

De altfel,

legalitatea și temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată,

constatându-se de fiecare dată că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au

schimbat, neputând fi reținută susținerea apărătorului ales al recurentului

inculpat L.P. că această măsură nu se mai impune, urmând a fi revocată și nici

că, eventual, s-ar impune, constatarea nulității absolute a încheierii de

ședință din 6 ianuarie 2010, urmare a constatării nulității absolute a

încheierii precedente, din 9 decembrie 2009, întrucât, analizând actele

dosarului cele susținute de apărare în sensul că inculpatului nu i-a fost

asigurată asistența juridică la momentul când s-a pus în discuție menținerea

stării de arest, nu este susținută de nici un suport real, în cauză formulând

concluzii, pe acest aspect, un avocat, singura nelămurire, cauzată de

înregistrarea ,,slabă" a ședinței de la acea dată, fiind calitatea

apărătorului - ales sau desemnat din oficiu.

De asemenea, persistența

și suficiența acestor motive au fost apreciate de instanța de prim control

judiciar în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportări

la prevederile art. 136 C. proc. pen., apreciind că, pentru buna desfășurare a

procesului penal, se impune, în continuare, privarea de libertate a fiecăruia

dintre inculpați.

Pentru

considerentele mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpații

în stare de arest, cel puțin până la acest moment, va asigura celeritatea și

buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu

prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații L.P. și T.V.

împotriva încheierii din 6

ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

dosarul nr.

22669/3/2008 (nr. 2628/2009).

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-i obliga

pe recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare, inclusiv a

onorariilor apărătorului desemnat din oficiu pentru

aceștia, până la prezentarea apărătorilor aleși, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații L.P.

și T.V. împotriva încheierii din 6 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 22669/3/2008 (nr.

2628/2009).

Obligă recurenții

inculpați la plata sumelor de câte 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariile

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor

avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 8 februarie 2010.