ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8511/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 30

iunie 2004, reclamanta T.G. a contestat hotărârea nr. 11892/11389 din 20

aprilie 2004, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul

Casei de Pensii a municipiului București, menționând că i s-a stabilit

calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, numai pentru perioada 6

septembrie 1940 - 1 iulie 1941, nu pentru toată perioada solicitată.

În motivarea acțiunii, arată că a

cerut să i se recunoască faptul că este beneficiară a Legii nr. 189/2000,

pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, așa cum a făcut dovada, cu

acte oficiale și declarații de martori, dar comisia a avut în vedere numai o

parte din această perioadă.

Pârâta Casa de Pensii a municipiului

București a formulat întâmpinare, prin care solicită ca acțiunea să fie

respinsă, deoarece există neconcordanțe între actele depuse la dosar și

declarațiile martorilor.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1650 din 3 septembrie 2004,

a admis în parte acțiunea, în sensul că a anulat hotărârea contestată și a

obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantei,

drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, pentru perioadele

6 septembrie 1940 - 1 iulie 1941 și 17 aprilie 1944 - 6 martie 1945, începând

cu 1 decembrie 2003.

Instanța reține că există

neconcordanțe între actele oficiale eliberate de Arhivele Naționale și

declarațiile martorilor, dar că va da prioritate mențiunilor din actele

oficiale.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, pârâta, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că

hotărârea comisiei este corectă, în concordanță cu actele anexate de reclamantă,

la cerere.

Recursul este nefondat.

Recurenta nu contestă calitatea reclamantei,

de beneficiară a prevederilor O.G. nr. 105/1999, adoptată cu modificări și

completări prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 1 iulie

1941, pentru care a și emis hotărâre în acest sens.

Dar, susține că perioada ulterioară

pretinsă, nu a fost dovedită de către reclamantă.

De reținut că, prin cererea

introductivă, reclamanta a solicitat ca să i se stabilească întreaga perioadă

dintre 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, ca fiind încadrabilă în prevederile art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Dar, instanța de fond a apreciat

corect că i se poate stabili, în afara perioadei 6 septembrie 1940 - 1 iulie

1941, numai perioada 17 aprilie 1944 - 6 martie 1945, ținându-se cont de

înscrisurile oficiale aflate la dosar, iar reclamanta nu a atacat sentința.

Ca atare, în discuție rămâne numai

perioada 17 aprilie 1944 - 6 martie 1945, cealaltă perioadă (6 septembrie 1940 -

1 iulie 1941) fiind recunoscută și de recurenta-pârâtă.

Referitor la perioada contestată în

recurs, instanța de fond a avut corect în vedere, certificatul nr. C-158 din 4

iunie 2004, eliberat de Arhivele Naționale - Direcția Județeană Caraș-Severin,

din care rezultă că intimata, împreună cu fratele și mama sa, au sosit în

localitatea Goruia, județul Caraș, la 17 aprilie 1944, fiind regăsiți în

această localitate și la 5 aprilie 1945.

Din declarațiile autentificate ale

martorilor L.A. și S.M., rezultă că intimata s-a refugiat din nou, din

Basarabia, în România, în anul 1943, dar această susținere nu poate fi reținută,

pentru că în anul 1943, Basarabia se afla sub administrație românească și nu

s-a făcut dovada că în acea perioadă, intimata ar fi suferit persecuții pe

criterii etnice.

Însă, după ce frontul de est s-a

apropiat de Basarabia și aceasta a început să fie ocupată de autoritățile

sovietice, o parte din populația românească aflată pe acel teritoriu, s-a

refugiat în România.

De aceea, este corect în a se

aprecia că refugierea s-a produs în anul 1944 și cum nu există o dovadă

concretă privind data celui de-al doilea refugiu, instanța de fond a avut în

vedere data menționată în certificatul eliberat de Arhivele Naționale, când

familia intimatei a fost înregistrată ca refugiată în județul Caraș.

Astfel fiind, reținându-se că

hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, urmează ca în baza

prevederilor art. 7 din O.G. nr. 105/1999 și art. 312 C. proc. civ., să se

respingă recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1650 din 3

septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 noiembrie 2004.