ÎCCJ, Decizia nr. 216/2004

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 16 din 25

noiembrie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a respins, ca

nefondată, plângerea formulată de petentul D.V. împotriva rezoluției nr. 50/P/2003

din 12 martie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de judecată a reținut că șeful de post J.M. a eliberat o adeverință în

care a menționat faptul că, în zilele de 12 și 13 iulie 1997, D.V. și H.D. au

fost invitați la Postul de Poliție, unde li s-a comunicat faptul că, pentru a-și

soluționa conflictul dintre ei, privitor la vânzarea-cumpărarea unui teren,

urmează a se adresa instanței civile. Această adresă a fost trimisă instanței

civile, la solicitarea judecătorului.

Fiind sesizat de către D.V. cu privire

la împrejurarea menționată, procurorul P.N. a constatat că cele cuprinse în

adeverința eliberată de șeful de post sunt adevărate și, ca atare, a apreciat

că fapta nu există. Soluția a fost confirmată de organele de urmărire penală

competente, sesizate cu plângerile formulate de petent împotriva actelor

procurorului.

La data de 3 martie 2003, petentul D.V.

a solicitat cercetarea procurorului P.N., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Prin rezoluția din 12 martie 2003,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus neînceperea urmăririi

penale, apreciindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție, prin rezoluția nr. 50/P din 12 martie 2003, a respins plângerea

formulată de petentul D.V. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale.

Împotriva acestei din urmă

rezoluții, petentul D.V. a formulat plângere în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Față de situația de fapt reținută în

baza probatoriului administrat în cauză , instanța a apreciat că rezoluția

atacată este legală.

Împotriva sentinței penale nr. 16

din 25 noiembrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, petentul a declarat recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin decizia nr. 2148 din 21 aprilie 2004, a respins recursul,

ca nefondat, reținând că, în mod judicios, s-a reținut neîntrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

și că nu au fost vătămate interesele legitime ale petentului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petentul a declarat un nou recurs, arătând că este nemulțumit de soluția dată.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport cu dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile

judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la

recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a

declarării mai multor recursuri este exclusă.

În cauză, Completul de 9 judecători

a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de către petentul D.V. împotriva

deciziei prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

respins, ca nefondat, un recurs formulat de același petent împotriva hotărârii

prin care Curtea de Apel Alba Iulia s-a pronunțat în primă instanță asupra plângerii

formulate potrivit dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.

Ca atare, sub un prim aspect,

recursul declarat de petent nu privește o hotărâre nedefinitivă, așa încât

apare ca fiind neîndeplinită în cauză condiția de admisibilitate a acestei căi

de atac prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen.

Pe de altă parte, calea de atac

apare ca fiind exercitată de petentul menționat cu încălcarea principiului

unicității recursului, rezultând din dispozițiile art. 417 C. proc. pen.

Totodată, prin art. 24 și 25 din

Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, a fost reglementată

posibilitatea atacării cu recurs la Completul de 9 judecători numai a

hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ipoteză ce nu se regăsește în cauză.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul

declarat de petentul D.V., ca inadmisibil, conform art. 385

15

pct. 1

lit. a) C. proc. pen.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul D.V. împotriva deciziei nr. 2148 din 21 aprilie 2004 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul să plătească

statului 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 5 iulie 2004.