ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4222/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Iași, prin sentința nr. 2528 din 20 octombrie 2003, a admis în parte acțiunea reclamantei, SC M.E.D. SRL Botoșani și a obligat pârâta, SC M.I.C. SRL Iași, la plata sumei de 94.057.600 lei, preț produse livrate, la 1.252.573.856 lei penalități de întârziere, cu 49.414.926 lei, cheltuieli de judecată, constatând ca rămase fără obiect pretențiile, pentru suma de 153.115.000 lei.

Instanța a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă, precum și cererea conexă a acesteia, privind constatarea nulității actului – contract de vânzare-cumpărare nr. 223 din 8 noiembrie 2001. În pronunțarea acestei hotărâri, privitor la acțiunea principală, instanța a reținut că între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 223/2001, în executarea căruia reclamanta a livrat, în perioada septembrie-noiembrie 2002, cu 4 facturi, tricotaje, diverse sortimente, acceptate și recepționate de pârâtă, astfel că refuzul pentru parte din preț, nu-și are temei. S-a mai reținut plata cu întârziere a prețului, peste termenul de 30 zile de la primirea mărfii, astfel că, în temeiul clauzei penale prevăzute de părți în contract, art. 6, pârâta datorează penalități de 2% pe zi întârziere.

Acțiunea conexă, prin care SC M.I.C. SRL a cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, a fost respinsă, reținându-se că actul juridic s-a încheiat cu respectarea art. 948 C. civ., că nu s-a făcut dovada vicierii consimțământului cumpărătoarei, contractul fiind valabil încheiat și producându-și depline efecte. Împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat apel, susținând că, fără temei, a fost obligată la plata de penalități de întârziere, în sumă de 1.252.573.856 lei, pentru debitul aferent facturii nr. 4803312 din 11 noiembrie 2002, întrucât contractul încheiat pentru un an, expirase la 8 noiembrie 2002, astfel că clauza penală nu mai era operantă.

Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 71/A din 5 aprilie 2004, a respins apelul, ca nefondat, reținând, în esență, că raporturile contractuale dintre părți nu au încetat după termenul de un an, ci și-a păstrat valabilitatea, livrările efectuate făcându-se în temeiul acestuia, astfel că întemeiat s-au acordat penalități și pentru livrările efectuate cu factura din 11 noiembrie 2002. Pârâta a declarat recurs împotriva deciziei menționate, în temeiul art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., susținând că este nelegală, întrucât: - hotărârea este nemotivată, astfel că nu rezultă motivele de respingere a apelului. - greșit s-au acordat penalități de 1.252.573.856 lei, în temeiul clauzei penale din contractul nr. 223/2001, întrucât acest contract a încetat la 7 noiembrie 2002, or, livrarea efectuată cu factura nr. 4803312, pentru care s-au acordat penalitățile menționate, este din 11 noiembrie 2002, deci, după expirarea contractului.

Preluarea produselor din această factură s-a făcut în baza unor înțelegeri verbale ale părților și cu condiția ca plata să se facă pe măsura vânzării, nicidecum să fie sancționată cu penalități. Prin precizările la motivele de recurs și prin susținerile orale în ședință, recurenta a invocat și alte motive de recurs, și anume, nulitatea clauzei penale din art. 6 din contract, întrucât penalitatea de 2% este ilicită, împovărătoare singura penalitate fiind cea prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 9/2000. Aceste critici fiind formulate tardiv, cu depășirea termenului de 15 zile, prevăzut de art. 301 4 C. proc. civ. și neconstituind motive de ordine publică, pentru a fi examinate din oficiu, conform art. 306 (2) C. proc.

civ., nu pot fi analizate. Cu privire la temeinicia și legalitatea deciziei atacate, față de criticile recurentei formulate în termenul legal, se rețin următoarele: Nu poate fi primită susținerea recurentei, în sensul nemotivării deciziei atacate. În adevăr, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevede casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Din examinarea hotărârii curții de apel, se reține că instanța a respins motivat criticile apelantei, reținând valabilitatea contractului nr. 223 din 8 noiembrie 2001, încheiat de părți, care nu a fost modificat, ci și-a păstrat valabilitatea și efectele. Această motivare, adevărat succintă, a răspuns criticilor apelantei privind încetarea contractului dintre părți și, deci, a răspunderii contractuale.

În ce privesc susținerile recurentei, referitoare la greșita acordare a penalităților aferente facturii nr. 4803312 din 11 noiembrie 2002, emisă după expirarea raporturilor contractuale, se reține: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 223 din 8 noiembrie 2001, reclamanta vânzătoare s-a obligat să livreze pârâtei-cumpărătoare, tricotaje din fire pna, fără indicarea unor cantități. În art. 2 s-a convenit ca livrarea să se efectueze conform comenzilor beneficiarului sau specificațiilor din facturile fiscale, confirmate de primire de către beneficiar. Vânzătoarea a livrat produsele cu 4 facturi, în perioada 20 septembrie – 11 noiembrie 2002, toate confirmate de primirea mărfii de cumpărătoare, situație necontestată de aceasta.

În litigiu este ultima factură, cu nr. 4803312 din 11 noiembrie 2002, în valoare de 338.733.500 lei, din care pârâta-cumpărătoare a achitat parțial, cu O.P. 89 din 30 decembrie 2002, suma de 51.561.000 lei. Problema în discuție este dacă această factură poate fi reținută ca efectuată în executarea contractului din 8 noiembrie 2001, cu aplicarea răspunderii pentru întârzierea plății, conform clauzei penale prevăzută în art. 6, respectiv, penalități de întârziere de 2% pe zi sau este extracontractuală. Hotărârile pronunțate în fond și apel, în sensul reținerii facturii nr. 4803312 din 11 noiembrie 2002, ca fiind efectuată în executarea contractului nr. 223/2001, sunt întemeiate.

Susținerile recurentei, potrivit cărora raporturile contractuale au expirat la 8 noiembrie 2002, conform art. 8 din contract, care prevede durata contractului de până la un an, întemeiat au fost înlăturate de instanțe, întrucât prevederea contractuală invocată menționează, în continuare, că „nedenunțarea contractului de părțile contractante, conduce la prelungirea sa tacită”. Or, în speță, părțile nu au denunțat contractul, ci, dimpotrivă, după expirarea termenului de un an, cumpărătoarea acceptă și recepționează mărfurile livrate de vânzătoarea-reclamantă cu factura, în speță, nr. 4803312 din 11 noiembrie 2002, deși putea să refuze primirea acestora și să le instituie în custodie, dacă nu era de acord cu prelungirea contractului.

Mai mult, pârâta înțelege să achite parte din prețul produselor, situație în care nu se poate reține încetarea raporturilor contractuale la 8 noiembrie 2002. Înțelegerile verbale dintre părți, privind modalitatea de plată, care au fost invocate de recurentă nu pot fi primite, cât timp nu s-au materializat într-un act modificator al contractului. Ca urmare, reținând că livrarea produselor din factura menționată s-a făcut în temeiul contractului nr. 223 din 8 noiembrie 2001, aplicarea clauzei penale prevăzută în art. 6, penalități de 2% pentru întârzierea plății prețului mai mult de 30 zile, s-a făcut întemeiat. Clauza penală este convenția părților, acordul acestora nefiind cenzurabil de instanță, în lipsa unor motive de nulitate absolută, lipsa elementelor esențiale ale actului juridic, conform art. 948 C. civ.

Nu sunt aplicabile contractului intervenit la 8 noiembrie 2001, nici dispozițiile ulterioare ale Legii nr. 469/2002, privind limitarea penalităților la cuantumul debitului și, de altfel, această dispoziție legală nu este imperativă, legiuitorul exceptând cazul când, „prin contract, s-a stabilit contrariul” [art. 4 alin. (3)] deci, penalități mai mari. Pe de altă parte, întârzierea în plata prețului nu a fost justificată de cumpărătoare, printr-o situație exoneratoare de răspundere, în condițiile art. 1082 C. civ. Față de cele de mai sus, hotărârea atacată fiind legală, recursul urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâta SC M.I.C. SRL Iași împotriva deciziei nr. 71/A din 5 aprilie 2004 a Curții de Apel Iași, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2004.