ÎCCJ, Decizia nr. 56/2004

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 925 din 16 iulie 2001, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.S. Italia, împotriva pârâtelor SC E.D. SA Rieni, SC R.D. SA Rieni, SC T.G.I.E. SRL Oradea și SC T.T.

SRL Oradea, constatând că acestea au încălcat dreptul de folosire exclusivă al reclamantei asupra mărcii Santal, înregistrată internațional prin intermediul O.M.P.I., sub nr. 5982073 din 30 martie 1993, extinsă pentru România la 23 aprilie 1996. Ca urmare, pârâtele au fost obligate să înceteze definitiv producerea și comercializarea, inclusiv activitățile de marketing, promoționale, reclamă, distribuire a produselor marca Sante, sub sancțiunea plății de către fiecare pârâtă, de daune cominatorii de 10.000 dolari S.U.A., în lei, la cursul de schimb al B.N.R., în executarea voluntară a sentinței rămasă definitivă și irevocabilă, pentru fiecare zi de întârziere.

S-a mai dispus publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtelor, a dispozitivului hotărârii, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă, sub sancțiunea plății, de către fiecare pârâtă, a echivalentului în lei al sumei de 10.000 dolari S.U.A., pentru fiecare zi de întârziere, în executarea voluntară a obligației. Pârâtele au mai fost obligate, solidar, să plătească reclamantei 500.000 dolari S.U.A., cu titlu de daune interese. De asemenea, pârâtele au fost obligate să plătească reclamantei și suma de 463.180.514 lei, cheltuieli parțiale de judecată. Prin aceeași sentință, a fost respinsă în fond cererea de intervenție formulată de SC P.R. SA. Împotriva sentinței, au declarat recurs pârâtele și intervenienta SC P.R.

SA. Prin decizia civilă nr. 462 din 5 decembrie 2001, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, recursul declarat de intervenienta SC P.R. SA și, admițând în parte recursurile pârâtelor, numai cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, a dispus reducerea acestora la 176.743.300 lei. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând dispozițiile art. 330 alin. (2) C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, împotriva celor două hotărâri, prin care a cerut să fie casate, iar pe fond să se dispună respingerea acțiunii formulate de reclamantă. Totodată, făcându-se referire la dispozițiile art. 330 2 C. proc.

civ., s-a solicitat să se dispună suspendarea executării hotărârilor atacate. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, sesizată cu judecarea recursului în anulare, prin încheierea din 15 ianuarie 2003, întemeindu-se pe dispozițiile art. 330 2 C. proc. civ., a admis cererea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Ca urmare, s-a dispus suspendarea executării celor două hotărâri până la soluționarea recursului în anulare, declarat împotriva acestora. S-a motivat că se impune admiterea cererii, deoarece, prin executarea dispozițiilor hotărârilor a căror desființare s-a solicitat prin recursul în anulare, ar fi aduse pârâtelor prejudicii foarte mari, cu consecințe greu de înlăturat ulterior.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta SC P.S. Italia și intervenienta SC P.R. SA au declarat recurs. Recursul nu este admisibil. Este adevărat că, prin art. 300 alin. (3) C. proc. civ., susceptibil a se invoca în baza art. 330 3 din același cod, se prevede că, la judecarea în recurs, în cazul suspendării la cerere a executării hotărârii, „dispozițiile art. 403 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”, iar potrivit acestor din urmă dispoziții instanța se pronunță, asupra cererii de suspendare, prin încheiere, care poate fi atacată, cu recurs, în mod separat. Dar, prin dispozițiile art. 330 2 C. proc. civ., referitoare la procedura ce trebuie urmată în cazul cererii de suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs în anulare, nu este prevăzută posibilitatea atacării cu recurs a încheierii pronunțate asupra unei astfel de cereri.

Mai mult, prin art. 24 din Legea nr. 56/1993, în care este reglementată competența Completului de 9 judecători al instanței supreme, se prevede restrictiv imperativ că acest complet „judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanță de secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție și recursul în anulare, în cauzele în care secțiile Curții au pronunțat sentințe rămase definitive prin nerecurare ori decizii în soluționarea recursurilor ordinare”.

Așa fiind, și cum încheierea vizată prin calea de atac a recursului exercitată de reclamantă și intervenientă a fost pronunțată de o secție a Curții Supreme de Justiție învestită cu judecarea recursului în anulare, este evident că, în raport cu prevederile imperative menționate și cu reglementările specifice căilor de atac ale recursului și recursului în anulare, o atare încheiere nu mai este susceptibilă de a fi supusă căii de atac a recursului, cu a cărei soluționare să fie învestită o altă instanță ierarhic superioară decât cea firească să judece recursul în anulare. În consecință, urmează ca recursul, declarat de reclamanta P.S. Italia și de intervenienta SC P.R. SA, împotriva încheierii prin care a fost suspendată executarea hotărârilor atacate cu recurs în anulare, să fie respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intimatele P.S. Italia și SC P.R. SA, împotriva încheierii din 15 ianuarie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 2708/2002. Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2004.