ÎCCJ, Decizia nr. 56/2004

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 925 din 16

iulie 2001, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis acțiunea formulată de reclamanta P.S. Italia, împotriva pârâtelor SC E.D.

SA Rieni, SC R.D. SA Rieni, SC T.G.I.E. SRL Oradea și SC T.T. SRL Oradea, constatând

că acestea au încălcat dreptul de folosire exclusivă al reclamantei asupra

mărcii Santal, înregistrată internațional prin intermediul O.M.P.I., sub nr. 5982073

din 30 martie 1993, extinsă pentru România la 23 aprilie 1996.

Ca urmare, pârâtele au fost obligate

să înceteze definitiv producerea și comercializarea, inclusiv activitățile de

marketing, promoționale, reclamă, distribuire a produselor marca Sante, sub

sancțiunea plății de către fiecare pârâtă, de daune cominatorii de 10.000 dolari

S.U.A., în lei, la cursul de schimb al B.N.R., în executarea voluntară a

sentinței rămasă definitivă și irevocabilă, pentru fiecare zi de întârziere.

S-a mai dispus publicarea în presă,

pe cheltuiala pârâtelor, a dispozitivului hotărârii, în termen de 10 zile de la

rămânerea definitivă și irevocabilă, sub sancțiunea plății, de către fiecare

pârâtă, a echivalentului în lei al sumei de 10.000 dolari S.U.A., pentru

fiecare zi de întârziere, în executarea voluntară a obligației.

Pârâtele au mai fost obligate,

solidar, să plătească reclamantei 500.000 dolari S.U.A., cu titlu de daune

interese.

De asemenea, pârâtele au fost

obligate să plătească reclamantei și suma de 463.180.514 lei, cheltuieli

parțiale de judecată.

Prin aceeași sentință, a fost

respinsă în fond cererea de intervenție formulată de SC P.R. SA.

Împotriva sentinței, au declarat

recurs pârâtele și intervenienta SC P.R. SA.

Prin decizia civilă nr. 462 din 5

decembrie 2001, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins, ca nefondat, recursul declarat de intervenienta SC P.R.

SA și, admițând în parte recursurile pârâtelor, numai cu privire la cuantumul

cheltuielilor de judecată, a dispus reducerea acestora la 176.743.300 lei.

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând dispozițiile art. 330 alin. (2) C.

proc. civ., a declarat recurs în anulare, împotriva celor două hotărâri, prin

care a cerut să fie casate, iar pe fond să se dispună respingerea acțiunii

formulate de reclamantă.

Totodată, făcându-se referire la

dispozițiile art. 330

2

C. proc. civ., s-a solicitat să se dispună

suspendarea executării hotărârilor atacate.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, sesizată cu judecarea recursului în anulare, prin încheierea din 15

ianuarie 2003, întemeindu-se pe dispozițiile art. 330

2

C. proc. civ.,

a admis cererea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție. Ca urmare, s-a dispus suspendarea executării celor

două hotărâri până la soluționarea recursului în anulare, declarat împotriva

acestora.

S-a motivat că se impune admiterea

cererii, deoarece, prin executarea dispozițiilor hotărârilor a căror

desființare s-a solicitat prin recursul în anulare, ar fi aduse pârâtelor

prejudicii foarte mari, cu consecințe greu de înlăturat ulterior.

Împotriva acestei încheieri,

reclamanta SC P.S. Italia și intervenienta SC P.R. SA au declarat recurs.

Recursul nu este admisibil.

Este adevărat că, prin art. 300 alin.

(3) C. proc. civ., susceptibil a se invoca în baza art. 330

3

din

același cod, se prevede că, la judecarea în recurs, în cazul suspendării la

cerere a executării hotărârii, „dispozițiile art. 403 alin. (3) se aplică în

mod corespunzător”, iar potrivit acestor din urmă dispoziții instanța se

pronunță, asupra cererii de suspendare, prin încheiere, care poate fi atacată,

cu recurs, în mod separat.

Dar, prin dispozițiile art. 330

2

C. proc. civ., referitoare la procedura ce trebuie urmată în cazul cererii de

suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs în anulare, nu este

prevăzută posibilitatea atacării cu recurs a încheierii pronunțate asupra unei

astfel de cereri.

Mai mult, prin art. 24 din Legea nr.

56/1993, în care este reglementată competența Completului de 9 judecători al

instanței supreme, se prevede restrictiv imperativ că acest complet „judecă

recursurile în cauzele judecate în primă instanță de secțiile Înaltei Curți de

Casație și Justiție și recursul în anulare, în cauzele în care secțiile Curții

au pronunțat sentințe rămase definitive prin nerecurare ori decizii în

soluționarea recursurilor ordinare”.

Așa fiind, și cum încheierea vizată

prin calea de atac a recursului exercitată de reclamantă și intervenientă a

fost pronunțată de o secție a Curții Supreme de Justiție învestită cu judecarea

recursului în anulare, este evident că, în raport cu prevederile imperative

menționate și cu reglementările specifice căilor de atac ale recursului și

recursului în anulare, o atare încheiere nu mai este susceptibilă de a fi

supusă căii de atac a recursului, cu a cărei soluționare să fie învestită o

altă instanță ierarhic superioară decât cea firească să judece recursul în

anulare.

În consecință, urmează ca recursul,

declarat de reclamanta P.S. Italia și de intervenienta SC P.R. SA, împotriva

încheierii prin care a fost suspendată executarea hotărârilor atacate cu recurs

în anulare, să fie respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de intimatele P.S. Italia și SC P.R. SA, împotriva încheierii din 15

ianuarie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, în

dosarul nr. 2708/2002.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

26 ianuarie 2004.