ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2095/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la data de

19 decembrie 2002, N.M. a chemat în judecată Ministerul Administrației și

Internelor și Inspectoratul de Poliție al județului Argeș, solicitând să se

dispună:

- anularea Ordinului nr. II/04505

din 17 decembrie 2002, prin care a fost destituit din funcția de agent șef

adjunct de poliție la secția 3 a Poliției municipiului Pitești;

- reintegrarea sa în funcția publică

menționată mai sus și obligarea celor doi pârâți, să-i plătească drepturile

bănești cuvenite, de la data luării măsurii și până la reintegrarea efectivă,

precum și cheltuielile de judecată.

Reclamantul și-a motivat acțiunea,

arătând că actul administrativ de autoritate supus controlului jurisdicțional,

este nelegal, deoarece a fost emis cu depășirea termenului de un an de la săvârșirea

faptei ce constituie abatere disciplinară.

Mai precis, el a comis fapta respectivă

(calificată ca infracțiune de viol), la data de 14 decembrie 2001 și cu toate

că Inspectoratul de Poliție a județului Argeș a luat cunoștință de această

abatere, la data de 24 septembrie 2002, ministrul de interne a emis ordinul

sancționator, abia la 18 decembrie 2002, adică după expirarea termenului

prevăzut de art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002, privind Statutul

polițistului.

Curtea de Apel București, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 79/F/C din 21 aprilie

2003, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că la data de 14

decembrie 2001, reclamantul N.M. a întreținut cu numita P.C., un raport sexual

împotriva voinței acesteia. În urma plângerii formulate de partea vătămată, s-a

dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar pe baza analizei A.D.N.

recoltată de la victimă, s-a stabilit că reclamantul este autorul faptei și

totodată, a fost luată împotriva lui, măsura arestării preventive.

În legătură că măsura respectivă, la

data de 25 septembrie 2002 a fost încunoștiințat Inspectoratul de Poliție al județului

Argeș și prin dispoziția șefului acestei autorități publice, s-a desemnat un

ofițer cu întocmirea dosarului de cercetare prealabilă a faptei.

Având în vedere gravitatea deosebită

a abaterii, reclamantul N.M. a fost trimis imediat în fața Consiliului de disciplină,

care în ședința din 13 noiembrie 2002, a stabilit vinovăția făptuitorului, cu

propunerea de destituire din funcția publică deținută.

Apărarea reclamantului, cu privire

la lipsa cercetării prealabile a faptei și la îngrădirea dreptului său la

apărare, a fost înlăturată, reținându-se inexistența pretinsului viciu de

procedură, precum și împrejurarea că la 13 noiembrie 2002, la solicitarea

apărătorului ales, s-a acordat termen pentru pregătirea apărării, la 14

noiembrie 2002.

Referitor la alcătuirea Consiliului

de disciplină, Curtea a motivat că persoana menționată în acțiune, nu a avut

calitatea de șef ierarhic superior al reclamantului, ci pe aceea de subofițer

de control al agenților de ordine, la un alt schimb de agenți, decât cel în

cadrul căruia își desfășura activitatea, reclamantul.

Excepția de prescripție a dreptului

pârâților de a aplica sancțiunea disciplinară, a fost respinsă pe considerentul

că efectul sancțiunii pentru fapta comisă la 14 decembrie 2001, se produce de

la data rămânerii definitive a hotărârii Consiliului de disciplină, în urma

respingerii contestației, respectiv 26 noiembrie 2002, dată în raport cu care

ordinul atacat a fost emis în termenul legal.

Pe de altă parte, hotărârea

Consiliului de disciplină a fost contestată de N.M., dar Inspectoratul General

al Poliției Române și-a exprimat acordul cu aplicarea sancțiunii în forma

adoptată, astfel că măsura trecerii în rezervă se vădește conformă cu

prevederile art. 58 lit. g), art. 69 lit. f), art. 72 alin. (2),  art. 74 alin.

(2) și art. 78 alin. (2) din Legea nr. 360/2002.

S-a concluzionat că, întrucât nu s-a

adus nici o vătămare reclamantului, într-un drept legitim și sancțiunea disciplinară

a fost în mod legal aplicată, acțiunea în contencios administrativ formulată

pentru anularea actului administrativ, trebuie respinsă.

Împotriva sentinței a declarat recurs,

reclamantul N.M.

Recurentul a susținut că în mod

greșit acțiunea a fost respinsă, deoarece:

- dreptul de emitere al ordinului

sancționator s-a prescris prin scurgerea unei perioade de peste un an de la

data săvârșirii faptei ce constituie abatere disciplinară;

- nu s-au respectat dispozițiile art.

54 din Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002, privind acordarea

recompenselor și aplicarea sancțiunilor disciplinare polițiștilor (potrivit

cărora sancțiunea disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la data comiterii

faptei), precum și cele conținute în art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002;

- au fost nesocotite dispozițiile art.

30 lit. g), art. 34 și art. 35 alin. (2) din același regulament, referitoare la

competența Consiliului de disciplină, la sesizarea acestuia, de către șeful

unității și la termenul de întocmire a dosarului;

- actul administrativ este lovit de

nulitate absolută, sancțiune ce derivă din emiterea lui de către ministrul

administrației și internelor, în loc de șeful Inspectoratului General de

Poliție.

Recursul este nefondat, sub aspectul

tuturor criticilor formulate.

Nu se contestă de toate părțile

litigante, că în dosarul nr. 1493/P/2001, Parchetul Militar București a

efectuat cercetări penale cu privire la infracțiunea de viol reclamată de

partea vătămată P.C., ca fiind comisă asupra sa, la data de 14 decembrie 2001,

de către un subofițer de poliție necunoscut.

Dosarul a fost înregistrat cu autor necunoscut,

dar în urma expertizei genetice și a celorlalte probe administrate, s-a stabilit

ulterior că autorul infracțiunii este plutonierul major agent șef adjunct N.M.,

față de care, prin ordonanțele din 23 septembrie 2002, s-a dispus punerea în

mișcare a acțiunii penale și arestarea preventivă, pe o durată de 30 de zile, a

inculpatului.

La data de 10 octombrie 2002, partea

vătămată și-a retras plângerea penală prealabilă și în această situație, prin

ordonanță, procurorul a încetat urmărirea penală față de N.M. De asemenea, a

dispus punerea lui în libertate, de îndată.

Este adevărat că potrivit art. 59 pct.

9 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, sancțiunea disciplinară

se aplică în maximum 30 de zile de la luarea la cunoștință despre abaterea

săvârșită, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei.

Ca și termenul de o lună, termenul

maxim de un an nu este de decădere, ci tot de prescripție, adică de prescripție

a răspunderii disciplinare, similar ca natură juridică, cu termenele de

prescripție a răspunderii penale sau contravenționale.

În speță, deși fapta reclamată de P.C.

a fost săvârșită în ziua de 14 decembrie 2001, descoperirea autorului său a avut

loc abia în luna septembrie 2002, după efectuarea unor cercetări penale ample,

inclusiv a unei expertize medico-legale și a utilizării sistemului amprentei

genetice.

Prin urmare, atitudinea culpabilă a făptuitorului

nu s-a limitat la săvârșirea infracțiunii de viol, ci a continuat ulterior,

prin ascunderea adevărului, pe toată durata cercetărilor penale și până la

arestarea lui preventivă, măsură comunicată organului de poliție, cu adresa nr.

12698 din 25 septembrie 2002.

Comportamentul necorespunzător al

polițistului implicat în procesul penal a adus, indiscutabil o gravă atingere onoarei

sale și prestigiului autorității publice din care a făcut parte.

În condițiile date, a operat întreruperea

termenului de prescripție de un an prevăzut pentru aplicarea sancțiunii

disciplinare pe întreaga perioadă de timp cuprinsă între momentul săvârșirii

infracțiunii și data identificării autorului acesteia, în persoana

reclamantului N.M.

Apreciind, deci, că în cauză nu s-a

prescris dreptul autorităților publice pârâte, de aplicare a sancțiunii

disciplinare, conform art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002, fără temei se susține

în recurs că excepția invocată de reclamant, în acțiune, trebuia totuși admisă,

cu consecința anulării actului administrativ sancționator.

Dreptul de aplicare a sancțiunii

disciplinare nu s-a prescris nici sub aspectul reglementării instituite prin

Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002, emis de Ministerul de Interne, cu

privire la acordarea recompenselor și aplicarea sancțiunilor disciplinare,

polițiștilor.

Având în vedere gravitatea deosebită

a abaterii disciplinare, săvârșite în temeiul art. 33 lit. b) din acest act

normativ, șeful Inspectoratului de Poliție al județului Argeș a emis dispoziția

nr. 0436 din 31 octombrie 2002, prin care a dispus trimiterea lui N.M., în fața

Consiliului de disciplină și a desemnat pentru efectuarea cercetării și

întocmirea dosarului cauzei, pe subcomisarul R.M., ofițer specialist I la Serviciul cercetări penale.

După efectuarea cercetării, în cursul

căreia reclamantul a dat o nouă declarație autografă, prin hotărârea din 14

noiembrie 2002, Consiliul de disciplină a stabilit vinovăția acestuia,

propunând destituirea lui din funcție.

Pe hotărârea respectivă, șeful

Inspectoratului de Poliție al județului Argeș a pus rezoluția „De acord cu

propunerea Consiliului de disciplină” și la aceeași dată (15 noiembrie 2002), a

dispus înaintarea fișei de cadre, cu propunerea Consiliului, conform

prevederilor regulamentare.

Contestația adresată de N.M.,

Inspectoratului General al Poliției Române, la 18 noiembrie 2002, a fost

respinsă ca neîntemeiată, la 26 noiembrie 2002, dată la care conducerea

inspectoratului și-a exprimat acordul cu menținerea hotărârii atacate.

În raport cu data respectivă, măsura

disciplinară a destituirii reclamantului din funcția publică a fost luată de

ministrul de interne, prin Ordinul nr. II/04505 din 18 decembrie 2002, cu

respectarea normelor legale și regulamentare în vigoare.

Cât privește desemnarea agentului

șef principal D.V. în Consiliul de disciplină, realizată prin dispoziția nr. 0436

din 31 octombrie 2002, curtea de apel a reținut în mod judicios că această

persoană nu avea calitatea de șef ierarhic superior, ci aceea de subofițer de control

al agenților de ordine, la un alt schimb de agenți, decât cel în cadrul căruia N.M.

și-a desfășurat activitatea.

Pe de altă parte, este adevărat că

potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, destituirea

din poliție se dispune în mod corespunzător de persoanele care, conform art. 15,

au competența să acorde gradele profesionale.

Dar, dacă această atribuție a fost

conferită ministrului administrației și internelor, în cazul ofițerilor de

poliție (alții decât chestorii de poliție), aplicarea principiului potrivit

căruia cine poate mai mult poate și mai puțin, face posibilă, în condițiile

raporturilor de subordonare ierarhică, specifice organizării ministeriale,

emiterea de către ministru, a ordinului de destituire din funcție a unui agent

șef adjunct de poliție.

Rezultă prin urmare, că pretinsa unitate

a actului administrativ sancționator care în opinia recurentului s-ar datora emiterii

lui, de către o persoană necompetentă, nu poate fi reținută, pentru a justifica

reformarea soluției în sensul cerut.

Având în vedere considerentele

expuse și lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi

invocate chiar din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul

se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

N.M. împotriva sentinței civile nr. 79/F/C din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 mai 2004.