ÎCCJ, decizie (scj.ro #85236)

Polițist.

Răspundere disciplinară. Prescripția aplicării sancțiunii disciplinare.

Autoritatea competentă să aplice sancțiunea

Legea

nr. 360/2002

Comportamentul

necorespunzător al polițistului implicat în procesul penal a  adus,

indiscutabil o gravă atingere  onoarei  sale și prestigiului

autorității publice  din care a făcut parte.

În condițiile date, a operat  întreruperea termenului de prescripție de 1

an prevăzut pentru aplicarea sancțiunii disciplinare pe întreaga perioadă

de  timp cuprinsă între momentul săvârșirii infracțiunii și data

identificării autorului acesteia, astfel că nu s-a prescris dreptul

autorităților publice pârâte  de  aplicare a  sancțiunii

disciplinare,  conform art. 59 pct.9 din Legea nr. 360/2002.

Dar, dacă această atribuție a

fost conferită ministrului administrației și internelor, în cazul ofițerilor de

poliție (alții decât chestorii de poliție), aplicarea principiului potrivit

căruia cine poate  mai mult poate și mai puțin face posibilă – în

condițiile raporturilor de  subordonare ierarhică, specifice organizării

ministeriale – emiterea de  către ministru a ordinului de  destituire

din funcție a unui agent șef adjunct de poliție.

I.C.C.J., secția de contencios administrativ,

decizia nr. 2095 din 25 mai 2004

Prin  acțiunea introdusă la data de 19 decembrie 2002 N.M. a  chemat

în judecată Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul de Poliție

al Județului Argeș, solicitând  să se dispună:

- anularea ordinului nr. II/04505 din 17 decembrie 200 prin care a  fost

destituit din funcția  de  agent șef adjunct de poliție la Secția 3 a

Poliției municipiului Pitești;

- reintegrarea sa în funcția publică menționată mai sus și obligarea

celor doi pârâți să-i plătească drepturile bănești cuvenite de la data luării

măsurii și până la reintegrarea efectivă, precum și cheltuielile de judecată.

Reclamantul și-a motivat acțiunea, arătând că actul administrativ  de

autoritate supus controlului jurisdicțional este nelegal, deoarece a fost emis

cu depășirea termenului de 1 an de la săvârșirea faptei ce

constituie  abatere disciplinară.

Mai precis, el a comis fapta  respectivă (calificată ca infracțiune

de  viol) la data de 14 decembrie 2001 și cu toate că Inspectoratul de

Poliție a Județului Argeș a luat cunoștință de  această abatere  la

data de 24 septembrie 2002, ministrul de interne a emis ordinul sancționator

abia la 18 decembrie 2002, adică după expirarea termenului prevăzut de

art. 59 pct.9 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

Curtea

de Apel, secția comercială și de  contencios administrativ  prin

sentința  civilă nr.79/F/C din 21 aprilie 2003 a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Instanța a reținut că  la data de 14 decembrie 2001, reclamantul N.M. a

întreținut  cu numita P.A. un raport  sexual împotriva voinței

acesteia. În urma plângerii formulate  de partea vătămată s-a dispus

efectuarea unei expertize medico-legale, iar pe baza analizei ADN recoltată de

la victimă s-a stabilit că reclamantul este  autorul faptei și totodată, a

fost luată împotriva lui măsura arestării preventive.

In legătură cu măsura respectivă, la data de 25 septembrie 2002 a  fost

încunoștiințat Inspectoratul de Poliție al Județului Argeș și prin dispoziția

șefului acestei autorități publice  s-a desemnat un ofițer cu

întocmirea  dosarului de cercetare prealabilă a faptei.

Având în vedere gravitatea deosebită a  abaterii, reclamantul

N.M. a fost trimis  imediat în fața Consiliului de  disciplină, care

în ședința din 13 noiembrie 2002, a  stabilit vinovăția făptuitorului, cu

propunerea de  destituire din funcția publică deținută.

Apărarea reclamantului cu privire la lipsa cercetării prealabile a  faptei

și la îngrădirea  dreptului său la apărare a  fost înlăturată,

reținându-se inexistența pretinsului viciu de procedură, precum și împrejurarea

că la 13 noiembrie 2002, la solicitarea apărătorului ales s-a acordat termen

pentru pregătirea  apărării, la 14 noiembrie 2002.

Referitor la  alcătuirea Consiliului de  disciplină, Curtea a

motivat  că persoana  menționată în acțiune nu a  avut calitatea

de șef ierarhic superior al reclamantului, ci pe aceea de  subofițer de

control al agenților de ordine, la un alt schimb de  agenți decât

cel în cadrul căruia își desfășura  activitatea reclamantul.

Excepția de prescripție a dreptului pârâților de a aplica sancțiunea

disciplinară a fost respinsă pe considerentul că efectul sancțiunii pentru

fapta comisă la 14 decembrie 2001, se produce de la data rămânerii definitive a

hotărârii Consiliului de  disciplină, în urma respingerii contestației,

respectiv  26 noiembrie 2002, dată în raport de care ordinul atacat a fost

emis în termenul legal.

Pe de  altă parte, hotărârea Consiliului de  disciplină a fost

contestată de N.M.,  dar Inspectoratul General al Poliției Române și-a

exprimat  acordul cu aplicarea sancțiunii în forma adoptată, astfel că

măsura trecerii în rezervă se  vădește conformă cu prevederile art. 58

lit. g), 69 lit. f), 72(2), 74(2) și 78(2) din Legea nr. 360/2002.

S-a  concluzionat că, întrucât nu s-a  adus nici o vătămare

reclamantului într-un drept legitim și sancțiunea  disciplinară a

fost în mod legal aplicată, acțiunea în contencios administrativ

formulată pentru anularea actului administrativ trebuie  respinsă.

Împotriva sentinței a  declarat  recurs reclamantul N.M.

Recurentul a  susținut că, în mod greșit, acțiunea  a fost respinsă

deoarece:

- dreptul de  emitere al  ordinului sancționator s-a prescris prin

scurgerea unei perioade  de peste un an de la data săvârșirii faptei

ce  constituie abatere disciplinară;

- nu s-au respectat dispozițiile art. 54 din Regulamentul nr. 317 din 13

septembrie 2002 privind acordarea recompenselor și aplicarea sancțiunilor

disciplinare   polițiștilor (potrivit cărora  sancțiunea

disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la data  comiterii

faptei), precum și cele conținute în art.59 pct.9 din Legea nr.360/2002;

- au fost nesocotite dispozițiile art. 30 lit. g), 34 și 35 alin. (2) din

același regulament referitoare la  competența Consiliului de

disciplină, la sesizarea acestuia de  către șeful unității și la termenul

de  întocmire a  dosarului;

- actul administrativ este lovit de nulitate absolută, sancțiune ce derivă din

emiterea lui de  către  ministrul administrației și internelor în loc

de șeful Inspectoratului General de Poliție.

Recursul este nefondat sub aspectul tuturor criticilor formulate.

Nu se contestă de toate părțile litigante că în dosarul nr.1493/P/2001,

Parchetul Militar București a efectuat cercetări penale cu privire la infracțiunea

de viol reclamată de partea vătămată P.A., ca  fiind comisă  asupra

sa la data de 14 decembrie 2001, de  către un subofițer  de poliție

necunoscut.

Dosarul a fost înregistrat cu autor  necunoscut, dar în urma

expertizei genetice și a celorlalte probe  administrate (s-a

stabilit ulterior că autorul infracțiunii este plutonierul-major agent

șef adjunct N.M.), față de  care, prin ordonanțele din 23 septembrie 2002

s-a  dispus punerea în mișcare  a  acțiunii penale și arestarea

preventivă pe o durată de 30 de zile a  inculpatului.

La data de 10 octombrie 2002, partea vătămată și-a retras plângerea penală

prealabilă și în această situație prin ordonanță, procurorul a încetat

urmărirea penală față de N.M. De asemenea, a dispus punerea lui în libertate,

de îndată.

Este adevărat că, potrivit art.59 pct.9 din Legea nr.360/2002 privind Statutul

polițistului, sancțiunea disciplinară se  aplică în maximum 30 de zile de

la luarea la cunoștință despre  abaterea săvârșită, dar nu mai târziu de

un an de la data comiterii faptei.

Ca și termenul de o lună, termenul maxim de 1 an nu este  de decădere, ci

tot de prescripție, adică de prescripție a răspunderii disciplinare, similar ca

natură juridică cu termenele  de prescripție a  răspunderii penale

sau contravenționale.

In speță, deși fapta reclamată de P.A. a fost  săvârșită în ziua de 14

decembrie 2001, descoperirea autorului său a  avut loc abia în luna

septembrie 2002, după efectuarea unor cercetări penale ample, inclusiv a unei

expertize medico-legale și a utilizării sistemului amprentei genetice.

Prin urmare,  atitudinea  culpabilă a  făptuitorului nu s-a

limitat la săvârșirea infracțiunii de  viol, ci a continuat ulterior,

prin  ascunderea adevărului, pe  toată durata cercetărilor penale și

până la arestarea lui preventivă, măsură comunicată organului de poliție cu

adresa nr. 12698 din 25 septembrie 2002.

Comportamentul necorespunzător al polițistului implicat în procesul penal

a  adus, indiscutabil o gravă atingere  onoarei  sale și

prestigiului autorității publice  din care a făcut parte.

În condițiile date, a operat  întreruperea termenului de prescripție de 1

an prevăzut pentru aplicarea sancțiunii disciplinare pe întreaga perioadă

de  timp cuprinsă între momentul săvârșirii infracțiunii și data

identificării autorului acesteia în persoana reclamantului N.M., astfel că nu

s-a prescris dreptul  autorităților publice pârâte  de  aplicare

a  sancțiunii disciplinare,  conform art. 59 pct.9 din Legea nr.

360/2002. Fără temei se  susține în recurs că excepția invocată de

reclamant în acțiune trebuia totuși admisă, cu consecința anulării actului

administrativ sancționator.

Dreptul de  aplicare a sancțiunii disciplinare nu s-a prescris nici sub

aspectul reglementării instituite prin Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie

2002, emis de Ministerul de Interne cu privire la acordarea  recompenselor

și aplicarea sancțiunilor disciplinare polițiștilor.

Având  în vedere  gravitatea deosebită a abaterii disciplinare

săvârșite, în temeiul art. 33 lit. b) din acest act normativ, șeful

Inspectoratului de Poliție al Județului Argeș a emis dispoziția nr. 0436 din 31

octombrie 2002 prin care a dispus trimiterea lui N.M. în fața  Consiliului

de  disciplină și a desemnat pentru efectuarea cercetării și întocmirea

dosarului cauzei un comisar, ofițer specialist I la Serviciul cercetări

penale.

După efectuarea cercetării, în  cursul căreia reclamantul a dat o nouă

declarație olografă, prin hotărârea din 14 noiembrie 2002, Consiliul de

disciplină a stabilit vinovăția  acestuia, propunând  destituirea lui

din funcție.

Pe hotărârea respectivă, șeful Inspectoratului de Poliție al Județului Argeș a

pus  rezoluția  „De acord cu propunerea Consiliului de

disciplină” și la aceeași dată (15 noiembrie 2002) a dispus înaintarea fișei

de  cadre cu propunerea Consiliului, conform prevederilor regulamentare.

Contestația adresată de N.M. Inspectoratului General al Poliției Române,

la 18 noiembrie 2002, a fost respinsă ca neîntemeiată la 26 noiembrie 2002,

dată la care conducerea inspectoratului și-a exprimat  acordul cu

menținerea hotărârii atacate.

In raport  cu data respectivă, măsura  disciplinară a destituirii

reclamantului din funcția publică a fost luată de ministrul de interne prin

ordinul nr. II/04505 din 18 decembrie 2002, cu respectarea normelor legale și

regulamentare în vigoare.

Cât privește desemnarea agentului șef principal  D.V. în Consiliul

de  disciplină, realizată prin dispoziția nr. 0436 din 31 octombrie 2002,

Curtea de apel a reținut în mod judicios  că această persoană nu avea

calitatea de șef ierarhic  superior, ci aceea de subofițer de

control al agenților de ordine, la un alt schimb de agenți decât cel în cadrul

căruia N.M. și-a desfășurat activitatea.

Pe de altă parte, este adevărat că potrivit  dispozițiilor art.60 alin.

(2) din Legea nr. 360/2002, destituirea din poliție se  dispune  în

mod  corespunzător de persoanele care, conform art. 15, au competența să

acorde gradele profesionale.

Dar, dacă această atribuție a fost conferită ministrului administrației și

internelor, în cazul ofițerilor de poliție (alții decât chestorii de poliție),

aplicarea principiului potrivit căruia cine poate  mai mult poate și mai

puțin face posibilă – în condițiile raporturilor de  subordonare

ierarhică, specifice organizării ministeriale – emiterea de  către ministru

a ordinului de  destituire din funcție a unui agent șef adjunct de

poliție.

Rezultă prin urmare, că pretinsa  unitate a  actului administrativ

sancționator care în opinia recurentului s-ar datora  emiterii lui

de  către o persoană  necompetentă, nu poate fi reținută pentru a

justifica reformarea soluției în sensul cerut.

Având în vedere considerentele expuse și lipsa unor motive de casare, de ordine

publică, care ar putea fi invocate  chiar din oficiu, conform art. 306

alin. (2) C. proc. civ., recursul  a fost respins ca nefondat.