ÎCCJ, decizie (scj.ro #85236)

Polițist. Răspundere disciplinară. Prescripția aplicării sancțiunii disciplinare. Autoritatea competentă să aplice sancțiunea Legea nr. 360/2002 Comportamentul necorespunzător al polițistului implicat în procesul penal a adus, indiscutabil o gravă atingere onoarei sale și prestigiului autorității publice din care a făcut parte. În condițiile date, a operat întreruperea termenului de prescripție de 1 an prevăzut pentru aplicarea sancțiunii disciplinare pe întreaga perioadă de timp cuprinsă între momentul săvârșirii infracțiunii și data identificării autorului acesteia, astfel că nu s-a prescris dreptul autorităților publice pârâte de aplicare a sancțiunii disciplinare, conform art. 59 pct.9 din Legea nr. 360/2002.

Dar, dacă această atribuție a fost conferită ministrului administrației și internelor, în cazul ofițerilor de poliție (alții decât chestorii de poliție), aplicarea principiului potrivit căruia cine poate mai mult poate și mai puțin face posibilă – în condițiile raporturilor de subordonare ierarhică, specifice organizării ministeriale – emiterea de către ministru a ordinului de destituire din funcție a unui agent șef adjunct de poliție. I.C.C.J., secția de contencios administrativ, decizia nr. 2095 din 25 mai 2004 Prin acțiunea introdusă la data de 19 decembrie 2002 N.M.

a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul de Poliție al Județului Argeș, solicitând să se dispună: - anularea ordinului nr. II/04505 din 17 decembrie 200 prin care a fost destituit din funcția de agent șef adjunct de poliție la Secția 3 a Poliției municipiului Pitești; - reintegrarea sa în funcția publică menționată mai sus și obligarea celor doi pârâți să-i plătească drepturile bănești cuvenite de la data luării măsurii și până la reintegrarea efectivă, precum și cheltuielile de judecată. Reclamantul și-a motivat acțiunea, arătând că actul administrativ de autoritate supus controlului jurisdicțional este nelegal, deoarece a fost emis cu depășirea termenului de 1 an de la săvârșirea faptei ce constituie abatere disciplinară.

Mai precis, el a comis fapta respectivă (calificată ca infracțiune de viol) la data de 14 decembrie 2001 și cu toate că Inspectoratul de Poliție a Județului Argeș a luat cunoștință de această abatere la data de 24 septembrie 2002, ministrul de interne a emis ordinul sancționator abia la 18 decembrie 2002, adică după expirarea termenului prevăzut de art. 59 pct.9 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Curtea de Apel, secția comercială și de contencios administrativ prin sentința civilă nr.79/F/C din 21 aprilie 2003 a respins acțiunea ca neîntemeiată. Instanța a reținut că la data de 14 decembrie 2001, reclamantul N.M. a întreținut cu numita P.A. un raport sexual împotriva voinței acesteia.

În urma plângerii formulate de partea vătămată s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar pe baza analizei ADN recoltată de la victimă s-a stabilit că reclamantul este autorul faptei și totodată, a fost luată împotriva lui măsura arestării preventive. In legătură cu măsura respectivă, la data de 25 septembrie 2002 a fost încunoștiințat Inspectoratul de Poliție al Județului Argeș și prin dispoziția șefului acestei autorități publice s-a desemnat un ofițer cu întocmirea dosarului de cercetare prealabilă a faptei. Având în vedere gravitatea deosebită a abaterii, reclamantul N.M. a fost trimis imediat în fața Consiliului de disciplină, care în ședința din 13 noiembrie 2002, a stabilit vinovăția făptuitorului, cu propunerea de destituire din funcția publică deținută.

Apărarea reclamantului cu privire la lipsa cercetării prealabile a faptei și la îngrădirea dreptului său la apărare a fost înlăturată, reținându-se inexistența pretinsului viciu de procedură, precum și împrejurarea că la 13 noiembrie 2002, la solicitarea apărătorului ales s-a acordat termen pentru pregătirea apărării, la 14 noiembrie 2002. Referitor la alcătuirea Consiliului de disciplină, Curtea a motivat că persoana menționată în acțiune nu a avut calitatea de șef ierarhic superior al reclamantului, ci pe aceea de subofițer de control al agenților de ordine, la un alt schimb de agenți decât cel în cadrul căruia își desfășura activitatea reclamantul.

Excepția de prescripție a dreptului pârâților de a aplica sancțiunea disciplinară a fost respinsă pe considerentul că efectul sancțiunii pentru fapta comisă la 14 decembrie 2001, se produce de la data rămânerii definitive a hotărârii Consiliului de disciplină, în urma respingerii contestației, respectiv 26 noiembrie 2002, dată în raport de care ordinul atacat a fost emis în termenul legal. Pe de altă parte, hotărârea Consiliului de disciplină a fost contestată de N.M., dar Inspectoratul General al Poliției Române și-a exprimat acordul cu aplicarea sancțiunii în forma adoptată, astfel că măsura trecerii în rezervă se vădește conformă cu prevederile art. 58 lit. g), 69 lit. f), 72(2), 74(2) și 78(2) din Legea nr. 360/2002.

S-a concluzionat că, întrucât nu s-a adus nici o vătămare reclamantului într-un drept legitim și sancțiunea disciplinară a fost în mod legal aplicată, acțiunea în contencios administrativ formulată pentru anularea actului administrativ trebuie respinsă. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul N.M.

Recurentul a susținut că, în mod greșit, acțiunea a fost respinsă deoarece: - dreptul de emitere al ordinului sancționator s-a prescris prin scurgerea unei perioade de peste un an de la data săvârșirii faptei ce constituie abatere disciplinară; - nu s-au respectat dispozițiile art. 54 din Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002 privind acordarea recompenselor și aplicarea sancțiunilor disciplinare polițiștilor (potrivit cărora sancțiunea disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la data comiterii faptei), precum și cele conținute în art.59 pct.9 din Legea nr.360/2002; - au fost nesocotite dispozițiile art. 30 lit. g), 34 și 35 alin. (2) din același regulament referitoare la competența Consiliului de disciplină, la sesizarea acestuia de către șeful unității și la termenul de întocmire a dosarului; - actul administrativ este lovit de nulitate absolută, sancțiune ce derivă din emiterea lui de către ministrul administrației și internelor în loc de șeful Inspectoratului General de Poliție.

Recursul este nefondat sub aspectul tuturor criticilor formulate. Nu se contestă de toate părțile litigante că în dosarul nr.1493/P/2001, Parchetul Militar București a efectuat cercetări penale cu privire la infracțiunea de viol reclamată de partea vătămată P.A., ca fiind comisă asupra sa la data de 14 decembrie 2001, de către un subofițer de poliție necunoscut. Dosarul a fost înregistrat cu autor necunoscut, dar în urma expertizei genetice și a celorlalte probe administrate (s-a stabilit ulterior că autorul infracțiunii este plutonierul-major agent șef adjunct N.M.), față de care, prin ordonanțele din 23 septembrie 2002 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și arestarea preventivă pe o durată de 30 de zile a inculpatului.

La data de 10 octombrie 2002, partea vătămată și-a retras plângerea penală prealabilă și în această situație prin ordonanță, procurorul a încetat urmărirea penală față de N.M. De asemenea, a dispus punerea lui în libertate, de îndată. Este adevărat că, potrivit art.59 pct.9 din Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului, sancțiunea disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la luarea la cunoștință despre abaterea săvârșită, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei. Ca și termenul de o lună, termenul maxim de 1 an nu este de decădere, ci tot de prescripție, adică de prescripție a răspunderii disciplinare, similar ca natură juridică cu termenele de prescripție a răspunderii penale sau contravenționale.

In speță, deși fapta reclamată de P.A. a fost săvârșită în ziua de 14 decembrie 2001, descoperirea autorului său a avut loc abia în luna septembrie 2002, după efectuarea unor cercetări penale ample, inclusiv a unei expertize medico-legale și a utilizării sistemului amprentei genetice. Prin urmare, atitudinea culpabilă a făptuitorului nu s-a limitat la săvârșirea infracțiunii de viol, ci a continuat ulterior, prin ascunderea adevărului, pe toată durata cercetărilor penale și până la arestarea lui preventivă, măsură comunicată organului de poliție cu adresa nr. 12698 din 25 septembrie 2002. Comportamentul necorespunzător al polițistului implicat în procesul penal a adus, indiscutabil o gravă atingere onoarei sale și prestigiului autorității publice din care a făcut parte.

În condițiile date, a operat întreruperea termenului de prescripție de 1 an prevăzut pentru aplicarea sancțiunii disciplinare pe întreaga perioadă de timp cuprinsă între momentul săvârșirii infracțiunii și data identificării autorului acesteia în persoana reclamantului N.M., astfel că nu s-a prescris dreptul autorităților publice pârâte de aplicare a sancțiunii disciplinare, conform art. 59 pct.9 din Legea nr. 360/2002. Fără temei se susține în recurs că excepția invocată de reclamant în acțiune trebuia totuși admisă, cu consecința anulării actului administrativ sancționator. Dreptul de aplicare a sancțiunii disciplinare nu s-a prescris nici sub aspectul reglementării instituite prin Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002, emis de Ministerul de Interne cu privire la acordarea recompenselor și aplicarea sancțiunilor disciplinare polițiștilor.

Având în vedere gravitatea deosebită a abaterii disciplinare săvârșite, în temeiul art. 33 lit. b) din acest act normativ, șeful Inspectoratului de Poliție al Județului Argeș a emis dispoziția nr. 0436 din 31 octombrie 2002 prin care a dispus trimiterea lui N.M. în fața Consiliului de disciplină și a desemnat pentru efectuarea cercetării și întocmirea dosarului cauzei un comisar, ofițer specialist I la Serviciul cercetări penale. După efectuarea cercetării, în cursul căreia reclamantul a dat o nouă declarație olografă, prin hotărârea din 14 noiembrie 2002, Consiliul de disciplină a stabilit vinovăția acestuia, propunând destituirea lui din funcție. Pe hotărârea respectivă, șeful Inspectoratului de Poliție al Județului Argeș a pus rezoluția „De acord cu propunerea Consiliului de disciplină” și la aceeași dată (15 noiembrie 2002) a dispus înaintarea fișei de cadre cu propunerea Consiliului, conform prevederilor regulamentare.

Contestația adresată de N.M. Inspectoratului General al Poliției Române, la 18 noiembrie 2002, a fost respinsă ca neîntemeiată la 26 noiembrie 2002, dată la care conducerea inspectoratului și-a exprimat acordul cu menținerea hotărârii atacate. In raport cu data respectivă, măsura disciplinară a destituirii reclamantului din funcția publică a fost luată de ministrul de interne prin ordinul nr. II/04505 din 18 decembrie 2002, cu respectarea normelor legale și regulamentare în vigoare. Cât privește desemnarea agentului șef principal D.V. în Consiliul de disciplină, realizată prin dispoziția nr. 0436 din 31 octombrie 2002, Curtea de apel a reținut în mod judicios că această persoană nu avea calitatea de șef ierarhic superior, ci aceea de subofițer de control al agenților de ordine, la un alt schimb de agenți decât cel în cadrul căruia N.M.

și-a desfășurat activitatea. Pe de altă parte, este adevărat că potrivit dispozițiilor art.60 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, destituirea din poliție se dispune în mod corespunzător de persoanele care, conform art. 15, au competența să acorde gradele profesionale. Dar, dacă această atribuție a fost conferită ministrului administrației și internelor, în cazul ofițerilor de poliție (alții decât chestorii de poliție), aplicarea principiului potrivit căruia cine poate mai mult poate și mai puțin face posibilă – în condițiile raporturilor de subordonare ierarhică, specifice organizării ministeriale – emiterea de către ministru a ordinului de destituire din funcție a unui agent șef adjunct de poliție.

Rezultă prin urmare, că pretinsa unitate a actului administrativ sancționator care în opinia recurentului s-ar datora emiterii lui de către o persoană necompetentă, nu poate fi reținută pentru a justifica reformarea soluției în sensul cerut. Având în vedere considerentele expuse și lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate chiar din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.