ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5291/2005

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 10 aprilie 2003, reclamantul B.N. a chemat în judecată Ministerul de

Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție

al județului Argeș, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

anuleze dispoziția nr. 0770 din 17 februarie 2003, emisă de către șeful

Inspectoratului General al Poliției Române, prin care a fost sancționat cu

retrogradarea din funcție, până la nivelul de bază al gradului profesional

deținut.

În motivarea cererii, reclamantul a

susținut că faptele pentru care i s-a aplicat sancțiunea contestată, respectiv,

„imixtiune legală în activitatea altui polițist și intervenție pentru

influențarea soluționării legale a unor cereri privind satisfacerea intereselor

unor persoane”, nu au suport probator, dovadă în acest sens fiind și soluția

propusă, atât de primul Consiliu de disciplină, care l-a declarat nevinovat,

cât și de cel de-al doilea, care a propus sancțiunea cu avertisment. Sub

aspectul respectării normelor procedurale de emitere a dispoziției de

sancționare, reclamantul a invocat prescrierea termenului de aplicare a

sancțiunii, în sensul că, deși fapta a fost cunoscută la data de 19 noiembrie

2002, de către șeful Inspectoratului de Poliție Argeș, dispoziția a fost emisă

cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea

nr. 360/2002.

Prin sentința civilă nr. 137 din 11

iunie 2003, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului de Interne, a admis contestația formulată de B.N. și a anulat

dispoziția nr. 0770 din 17 februarie 2003, a șefului Inspectoratului General al

Poliției Române, pentru prescripția dreptului la constatarea și aplicarea

sancțiunii disciplinare.

Pentru a hotărî astfel, a reținut,

în esență, că în conformitate cu dispozițiile art. 44 pct. 5 din Regulamentul

350/2002, competența generală de aplicare a sancțiunii revine șefului

Inspectoratului Județean, și că în măsura în care nu este de acord cu

sancțiunea propusă de către Consiliul de disciplină, este abilitat să dispună

aplicarea unei alte sancțiuni și nicidecum să decline competența în favoarea

șefului Inspectoratului General al Poliției Române. A mai reținut că potrivit

dispozițiilor art. 44 pct. 1 și 3 din Regulamentul nr. 350/2002 și art. 59

alin. (9) din Legea nr. 360/2002, șeful Inspectoratului Județean trebuia să

emită dispoziția de sancționare, în termen de 30 de zile față de data la care a

luat cunoștință de abaterea săvârșită de reclamant, însă sancțiunea a fost

aplicată la data de 17 februarie 2003, constatând că s-a prescris dreptul de

aplicare a sancțiunii.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliției Române

și Inspectoratul de Poliție al județului Argeș, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În motivare, recurenții au susținut

că în conformitate cu prevederile art. 18 pct. 1 din Ordinul Ministerului de

Interne nr. 350/2002, „dreptul șefilor de a aplica sancțiunea este prevăzută în

Anexa nr. 2 a ordinului”, iar conform acestei anexe, competența șefului

Inspectoratului de Poliție, de a aplica sancțiunea cu retrogradare din funcție,

până la nivelul de bază al gradului profesional deținut, este limitată la

înaintarea propunerii de sancționare, Inspectoratului General al Poliției

Române care poate dispune sau nu, aplicarea acesteia.

În raport cu delimitarea acestor

competențe, recurenții au susținut că termenul de 30 de zile pentru aplicarea

sancțiunii urma să fie calculat de la momentul luării la cunoștință de către

Inspectoratul General al Poliției Române, și nu din momentul luării la

cunoștință de către șeful Inspectoratului Județean, situație în care, greșit,

instanța de fond a constatat prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii.

Prin decizia nr. 503 din 6 februarie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ,

a admis recursurile declarate de Inspectoratul de Poliție al județului Argeș,

Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Administrației și

Internelor, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la

aceiași instanță.

Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că sancțiunea

cu avertisment dată de Consiliul de disciplină a fost apreciată de șeful

Inspectoratului de Poliție al județului Argeș, ca fiind insuficientă în raport

cu abaterile săvârșite de reclamant și că în mod legal, conform dispozițiilor

art. 44 alin. (5) din Ordinul nr. 350/2002 a înaintat către organul ierarhic,

propunerea de aplicare a unei sancțiuni mai severe. În aceste condiții,

emiterea dispoziției de sancționare nr. 0770/2003, de către Inspectoratul

General al Poliției Române s-a făcut cu respectarea competențelor prevăzute de

dispozițiile legale, iar cât privește termenul de aplicare a sancțiunii

disciplinare, acesta, conform art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, curge

de la luarea la cunoștință de către cel în drept să aplice sancțiunea, și anume,

competența revenind Inspectoratului General al Poliției Române, dar numai după

pronunțarea Consiliului de disciplină.

În fond după casare, Curtea de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă

nr. 87/F-C din 18 iunie 2004, a respins, ca inadmisibilă, cererea de

intervenție în interesul reclamantului, formulată de C.S.C. și a respins

acțiunea formulată de reclamantul B.N.

Pentru a hotărî astfel, a reținut în

esență, că abaterea reclamantului a fost considerată cu atât mai gravă, cu cât

a încercat să protejeze persoane care erau cunoscute pentru săvârșirea unor

fapte ilicite și care, în acea împrejurare, au fost sancționate

contravențional.

A mai reținut că fapta săvârșită se

încadrează în prevederile art. 43 lit. a) din Legea nr. 360/2002, fiind în

vigoare pe tot parcursul desfășurării litigiului și că, dobândind calitatea de

funcționari publici, polițiștilor li se aplică și prevederile Legii nr.

188/1999, privind Statutul funcționarilor publici.

Cât privește cererea de intervenție

formulată de C.S.C., instanța de fond a reținut că fiind formulată într-o

cerere principală cu caracter strict personal, cererea de intervenție accesorie

în interesul reclamantului este inadmisibilă și lipsită de interes.

declarat recurs, reclamantul B.N., care a invocat prevederile art. 304

1

C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele critici:

- nu a beneficiat de un proces

echitabil, Poliția bucurându-se de un tratament preferențial din partea instanței;

- probele administrate în cauză au

fost interpretate în mod eronat, reținându-se în mod greșit vinovăția sa;

- instanța apreciază în mod nelegal

că un polițist poate fi sancționat disciplinar, chiar și pentru fapte care nu

sunt descrise în Regulamentul nr. 317/2002.

În concluzie, reclamantul-recurent a

cerut admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea contestației

sale.

a invocat prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și a susținut, în esență,

că instanța de fond a respins în mod greșit, ca inadmisibilă, cererea de

intervenție formulată în interesul reclamantului, precum și că hotărârea nu

este motivată din acest punct de vedere.

Recursurile sunt nefondate.

rezultă că instanța de fond a ajuns în mod exact la concluzia că prin

dispoziția nr. 0770 din 17 februarie 2003, emisă de Inspectorul general al

Poliției Române, s-a dispus retrogradarea din funcție, până la cel mult nivelul

de bază al gradului profesional deținut, a recurentului-reclamant, în sarcina

căruia s-a reținut săvârșirea abaterii disciplinare de imixtiune ilegală în

activitatea altui polițist și intervenției pentru soluționarea unor cereri

privind satisfacerea intereselor oricărei persoane, faptă încadrabilă în

prevederile art. 57 lit. i) și j) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul

polițistului și art. 10 lit. i) și j) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.

317/2002.

În concret, a reținut instanța de

fond, la data de 5 noiembrie 2002, în timp ce un grup de cinci persoane era

condus la Secția nr. 1 a Poliției Pitești, a intervenit telefonic la șeful

acestei secții, în favoarea finului său și a fratelui acestuia, ceea ce

constituie abaterea disciplinară prevăzută de dispozițiile legale și regulamentare

arătate mai sus.

Prima critică formulată în recursul

recurentului-reclamant, cum că, în fața instanței de fond, nu ar fi beneficiat

de un proces echitabil, iar Poliția Română s-ar fi bucurat de un tratament

preferențial, este nefondată, fiind o simplă afirmație nesusținută de nici o

dovadă din această cauză, care a parcurs două cicluri procesuale.

A doua critică, potrivit căreia

instanța de fond ar fi reținut în mod greșit vinovăția sa în legătură cu

săvârșirea unei abateri disciplinare, este, de asemenea, nefondată,

recurentul-reclamant recunoscând personal discuția telefonică cu șeful Secției

nr. 1 a Poliției Pitești, în împrejurările reținute în cadrul cercetării

prealabile și a cercetării judecătorești.

Este adevărat că

recurentul-reclamant a oferit o altă explicație și o justificare pentru

intervenția sa telefonică în favoarea persoanelor respective, dar instanța de

fond a reținut în mod judicios că acesta nu a acționat în limitele atribuțiilor

funcției sale de șef de birou din cadrul Serviciului arme, explozivi și

substanțe toxice și nici în conformitate cu principiile de disciplină și

deontologie profesională a polițiștilor, care rezultă din prevederile Legii nr.

360/2002 și Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Administrației și Internelor

nr. 317/2002.

A treia critică formulată, potrivit

căreia fapta respectivă nu este prevăzută ca abatere disciplinară, este, de

asemenea, nefondată, instanța de fond reținând în mod exact că în conformitate

cu art. 57 lit. i) din Legea nr. 360/2002, constituie abatere disciplinară,

fapta de imixtiune ilegală în activitatea altui polițist, intervenția

telefonică a recurentului-reclamant având ca temei relațiile sale cu persoanele

care erau conduse la poliție, pentru săvârșirea unor contravenții, iar nu

atribuțiile sale de serviciu, astfel că imixtiunea sa a fost nelegală.

De asemenea, instanța de fond a

reținut în mod corect că fapta respectivă este prevăzută și de art. 57 lit. j)

din Legea nr. 360/2002, imixtiunea nelegală fiind făcută ca intervenție, în

scopul soluționării situației respective, în favoarea persoanelor cu care

recurentul-reclamat se afla în relații de rudenie.

În concluzie, recursul formulat de

recurentul-reclamant va fi respins ca nefondat.

formulat de C.S.C., acesta va fi respins, de asemenea, ca nefondat.

Într-adevăr, față de soluția

adoptată de instanța de fond, de respingere a acțiunii reclamantului, este

legală soluția de respingere a cererii de intervenție în favoarea acestuia,

care a fost formulată de către acest comisariat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de B.N. și

C.S.C., împotriva sentinței nr. 87/F-C din 18 iunie 2004 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 noiembrie 2005.