ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5291/2005

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 aprilie 2003, reclamantul B.N. a chemat în judecată Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al județului Argeș, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze dispoziția nr. 0770 din 17 februarie 2003, emisă de către șeful Inspectoratului General al Poliției Române, prin care a fost sancționat cu retrogradarea din funcție, până la nivelul de bază al gradului profesional deținut.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că faptele pentru care i s-a aplicat sancțiunea contestată, respectiv, „imixtiune legală în activitatea altui polițist și intervenție pentru influențarea soluționării legale a unor cereri privind satisfacerea intereselor unor persoane”, nu au suport probator, dovadă în acest sens fiind și soluția propusă, atât de primul Consiliu de disciplină, care l-a declarat nevinovat, cât și de cel de-al doilea, care a propus sancțiunea cu avertisment. Sub aspectul respectării normelor procedurale de emitere a dispoziției de sancționare, reclamantul a invocat prescrierea termenului de aplicare a sancțiunii, în sensul că, deși fapta a fost cunoscută la data de 19 noiembrie 2002, de către șeful Inspectoratului de Poliție Argeș, dispoziția a fost emisă cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002.

Prin sentința civilă nr. 137 din 11 iunie 2003, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului de Interne, a admis contestația formulată de B.N. și a anulat dispoziția nr. 0770 din 17 februarie 2003, a șefului Inspectoratului General al Poliției Române, pentru prescripția dreptului la constatarea și aplicarea sancțiunii disciplinare. Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că în conformitate cu dispozițiile art. 44 pct. 5 din Regulamentul 350/2002, competența generală de aplicare a sancțiunii revine șefului Inspectoratului Județean, și că în măsura în care nu este de acord cu sancțiunea propusă de către Consiliul de disciplină, este abilitat să dispună aplicarea unei alte sancțiuni și nicidecum să decline competența în favoarea șefului Inspectoratului General al Poliției Române.

A mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 44 pct. 1 și 3 din Regulamentul nr. 350/2002 și art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, șeful Inspectoratului Județean trebuia să emită dispoziția de sancționare, în termen de 30 de zile față de data la care a luat cunoștință de abaterea săvârșită de reclamant, însă sancțiunea a fost aplicată la data de 17 februarie 2003, constatând că s-a prescris dreptul de aplicare a sancțiunii. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al județului Argeș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În motivare, recurenții au susținut că în conformitate cu prevederile art. 18 pct. 1 din Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002, „dreptul șefilor de a aplica sancțiunea este prevăzută în Anexa nr. 2 a ordinului”, iar conform acestei anexe, competența șefului Inspectoratului de Poliție, de a aplica sancțiunea cu retrogradare din funcție, până la nivelul de bază al gradului profesional deținut, este limitată la înaintarea propunerii de sancționare, Inspectoratului General al Poliției Române care poate dispune sau nu, aplicarea acesteia. În raport cu delimitarea acestor competențe, recurenții au susținut că termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii urma să fie calculat de la momentul luării la cunoștință de către Inspectoratul General al Poliției Române, și nu din momentul luării la cunoștință de către șeful Inspectoratului Județean, situație în care, greșit, instanța de fond a constatat prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii.

Prin decizia nr. 503 din 6 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursurile declarate de Inspectoratul de Poliție al județului Argeș, Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Administrației și Internelor, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceiași instanță. Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că sancțiunea cu avertisment dată de Consiliul de disciplină a fost apreciată de șeful Inspectoratului de Poliție al județului Argeș, ca fiind insuficientă în raport cu abaterile săvârșite de reclamant și că în mod legal, conform dispozițiilor art. 44 alin. (5) din Ordinul nr. 350/2002 a înaintat către organul ierarhic, propunerea de aplicare a unei sancțiuni mai severe.

În aceste condiții, emiterea dispoziției de sancționare nr. 0770/2003, de către Inspectoratul General al Poliției Române s-a făcut cu respectarea competențelor prevăzute de dispozițiile legale, iar cât privește termenul de aplicare a sancțiunii disciplinare, acesta, conform art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, curge de la luarea la cunoștință de către cel în drept să aplice sancțiunea, și anume, competența revenind Inspectoratului General al Poliției Române, dar numai după pronunțarea Consiliului de disciplină. În fond după casare, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 87/F-C din 18 iunie 2004, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interesul reclamantului, formulată de C.S.C.

și a respins acțiunea formulată de reclamantul B.N. Pentru a hotărî astfel, a reținut în esență, că abaterea reclamantului a fost considerată cu atât mai gravă, cu cât a încercat să protejeze persoane care erau cunoscute pentru săvârșirea unor fapte ilicite și care, în acea împrejurare, au fost sancționate contravențional. A mai reținut că fapta săvârșită se încadrează în prevederile art. 43 lit. a) din Legea nr. 360/2002, fiind în vigoare pe tot parcursul desfășurării litigiului și că, dobândind calitatea de funcționari publici, polițiștilor li se aplică și prevederile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici. Cât privește cererea de intervenție formulată de C.S.C., instanța de fond a reținut că fiind formulată într-o cerere principală cu caracter strict personal, cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantului este inadmisibilă și lipsită de interes.

1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul B.N., care a invocat prevederile art. 304 1 C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele critici: - nu a beneficiat de un proces echitabil, Poliția bucurându-se de un tratament preferențial din partea instanței; - probele administrate în cauză au fost interpretate în mod eronat, reținându-se în mod greșit vinovăția sa; - instanța apreciază în mod nelegal că un polițist poate fi sancționat disciplinar, chiar și pentru fapte care nu sunt descrise în Regulamentul nr. 317/2002. În concluzie, reclamantul-recurent a cerut admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea contestației sale. 2. A formulat recurs și C.S.C., care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ. și a susținut, în esență, că instanța de fond a respins în mod greșit, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată în interesul reclamantului, precum și că hotărârea nu este motivată din acest punct de vedere. Recursurile sunt nefondate. 1. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de fond a ajuns în mod exact la concluzia că prin dispoziția nr. 0770 din 17 februarie 2003, emisă de Inspectorul general al Poliției Române, s-a dispus retrogradarea din funcție, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, a recurentului-reclamant, în sarcina căruia s-a reținut săvârșirea abaterii disciplinare de imixtiune ilegală în activitatea altui polițist și intervenției pentru soluționarea unor cereri privind satisfacerea intereselor oricărei persoane, faptă încadrabilă în prevederile art. 57 lit. i) și j) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului și art. 10 lit. i) și j) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 317/2002.

În concret, a reținut instanța de fond, la data de 5 noiembrie 2002, în timp ce un grup de cinci persoane era condus la Secția nr. 1 a Poliției Pitești, a intervenit telefonic la șeful acestei secții, în favoarea finului său și a fratelui acestuia, ceea ce constituie abaterea disciplinară prevăzută de dispozițiile legale și regulamentare arătate mai sus. Prima critică formulată în recursul recurentului-reclamant, cum că, în fața instanței de fond, nu ar fi beneficiat de un proces echitabil, iar Poliția Română s-ar fi bucurat de un tratament preferențial, este nefondată, fiind o simplă afirmație nesusținută de nici o dovadă din această cauză, care a parcurs două cicluri procesuale.

A doua critică, potrivit căreia instanța de fond ar fi reținut în mod greșit vinovăția sa în legătură cu săvârșirea unei abateri disciplinare, este, de asemenea, nefondată, recurentul-reclamant recunoscând personal discuția telefonică cu șeful Secției nr. 1 a Poliției Pitești, în împrejurările reținute în cadrul cercetării prealabile și a cercetării judecătorești. Este adevărat că recurentul-reclamant a oferit o altă explicație și o justificare pentru intervenția sa telefonică în favoarea persoanelor respective, dar instanța de fond a reținut în mod judicios că acesta nu a acționat în limitele atribuțiilor funcției sale de șef de birou din cadrul Serviciului arme, explozivi și substanțe toxice și nici în conformitate cu principiile de disciplină și deontologie profesională a polițiștilor, care rezultă din prevederile Legii nr. 360/2002 și Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 317/2002.

A treia critică formulată, potrivit căreia fapta respectivă nu este prevăzută ca abatere disciplinară, este, de asemenea, nefondată, instanța de fond reținând în mod exact că în conformitate cu art. 57 lit. i) din Legea nr. 360/2002, constituie abatere disciplinară, fapta de imixtiune ilegală în activitatea altui polițist, intervenția telefonică a recurentului-reclamant având ca temei relațiile sale cu persoanele care erau conduse la poliție, pentru săvârșirea unor contravenții, iar nu atribuțiile sale de serviciu, astfel că imixtiunea sa a fost nelegală. De asemenea, instanța de fond a reținut în mod corect că fapta respectivă este prevăzută și de art. 57 lit. j) din Legea nr. 360/2002, imixtiunea nelegală fiind făcută ca intervenție, în scopul soluționării situației respective, în favoarea persoanelor cu care recurentul-reclamat se afla în relații de rudenie.

În concluzie, recursul formulat de recurentul-reclamant va fi respins ca nefondat. 2. În ceea ce privește recursul formulat de C.S.C., acesta va fi respins, de asemenea, ca nefondat. Într-adevăr, față de soluția adoptată de instanța de fond, de respingere a acțiunii reclamantului, este legală soluția de respingere a cererii de intervenție în favoarea acestuia, care a fost formulată de către acest comisariat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de B.N. și C.S.C., împotriva sentinței nr. 87/F-C din 18 iunie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2005.