ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 45/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, prin

sentința civilă nr. 1914 din 17 noiembrie 2003, a respins ca nefondată,

acțiunea reclamantului M.O., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Apărării Naționale, prin care s-a solicitat anularea deciziei de imputare nr. 9

din 14 aprilie 2003, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă

Ministerul Apărării Naționale și prin care i s-a imputat reclamantului, suma de

7.398.435 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea

de apel a reținut din cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă,

că reclamantul, în calitatea sa de contabil-șef al U.M. 02307 Timișoara, a

contribuit la producerea pagubei create unității, urmare a unor contracte

încheiate cu furnizori de lemne de foc, prin aceea că a avizat plata sumelor

stabilite prin aceste contracte, deși produsele nu fuseseră livrate, ca și

datorită faptului că furnizorilor nu le-au fost solicitate penalitățile de

întârziere de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute, astfel că în mod corect s-a reținut

răspunderea materială.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal a declarat recurs, reclamantul M.O., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și pentru a fi fost pronunțată cu încălcarea

dreptului său de apărare.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurentul a precizat că în mod nejustificat instanța a înlăturat

apărările sale referitoare la avizarea efectuării plăților către furnizorii de lemne,

numai pe baza documentelor justificative, acestea fiind singurele condiții

legale cerute pentru avizare, în condițiile în care, potrivit fișei postului

său, nu era obligat să procedeze la constatarea existenței faptice a mărfii

recepționate de gestionari, mai cu seamă că nici nu a avut cunoștință și nici

nu a semnat actele adiționale la contractele de furnizare.

Recurentul a mai arătat că instanța

de fond i-a respins acțiunea, reținând că nu a depus probe în dovedirea

susținerilor sale, ignorând, însă, faptul că principalele documente care îl

disculpă, respectiv avizele de însoțire a mărfii, facturile, nota de recepție

și constatare diferențe, actele adiționale la contracte și procesul-verbal de

custodie, sunt în posesia pârâtei, el nemaiavând acces la acestea, întrucât

și-a schimbat locul de muncă.

Examinând soluția pronunțată, în

raport cu criticile formulate, cu probele administrate, ca și pe baza

prevederilor legale incidente în cauză, inclusiv ale art. 304

1

C.

proc. civ., se constată că recursul este fondat, pentru considerente expuse în

cele ce urmează.

Curtea de Apel București a respins

ca nefondată, acțiunea reclamantului-recurent, reținând că acesta nu a făcut

dovada unei alte situații de fapt, decât cea rezultată din cuprinsul procesului-verbal

de cercetare administrativă încheiat la 11 iunie 2002, acesta fiind, de altfel,

singurul document depus la dosar de către pârât, ca făcând parte din cele ce au

stat la baza emiterii deciziei atacate, conform art. 10 din Legea nr. 29/1990.

Curtea de Apel, ca instanță de fond,

ce și-a fundamentat hotărârea pronunțată pe acest document, a nesocotit, însă,

prevederile art. 129 pct. 4 și 5 C. proc. civ., în sensul că nu a solicitat pârâtului-intimat

să prezinte explicații, documente și orice informații care ar fi condus la

stabilirea unei corecte și documentate situații de fapt.

Nu s-au depus la dosar și nu s-a

stăruit pentru administrarea unor astfel de probatorii, deși și recurentul-reclamant,

prin precizările depuse la data de 1 august 2003, le-a solicitat în mod expres.

Este vorba de documentele menționate și în procesul-verbal de cercetare

administrativă, respectiv contractele de furnizare în discuție, actele

adiționale la acestea, procesul-verbal de custodie, inventarul materialului

lemnos la 31 decembrie 2001, documente care toate se află în posesia pârâtului-intimat

și pe care acesta din urmă s-a bazat atunci când a emis decizia de imputare

contestată.

Neprocedând în acest mod, chiar în

condițiile în care reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre care practic preia automat și

neverificat argumentele pârâtului-intimat, fiind încălcate, așa cum s-a arătat,

nu numai prevederile art. 129 pct. 4 și 5 C. proc. civ., dar și dreptul la

apărare al reclamantului, ale cărui solicitări vizând depunerea de către pârâtă,

a actelor aflate în posesia sa, au fost nesocotite.

Față de cele mai sus arătate, în

conformitate cu prevederile art. 312 - 315 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul de față, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza, spre

rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea administrării și completării

probatoriului în sensul arătat, reținându-se și solicitările părților, ca și

orice alte eventuale cereri adiționale formulate cu ocazia rejudecării, pentru

corecta stabilire a situației de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.O.

împotriva sentinței civile nr. 1914 din 17 noiembrie 2003 a Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 ianuarie 2005.