ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4498/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 604/2003,

Curtea de Apel București a respins acțiunea introdusă de reclamanta SC S&A

SRL București, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, având ca

obiect anularea deciziei nr. 138/2002, emisă de pârâtă și exonerarea reclamantei

de la plata sumelor de 17.859.928.947 lei reprezentând T.V.A. și 38.258.054.060

lei, majorări de întârziere aferente T.V.A., precum și pentru suma de

500.133.161 lei reprezentând impozite, majorări și penalități.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanta nici nu a precizat și nici nu a

dovedit motivele de nelegalitate ale procesului-verbal întocmit de organele de

control financiar, menținut de către Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

Împotriva hotărârii instanței de

fond, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs,

societatea reclamantă, recurs prin care a solicitat casarea sentinței și în

consecință, admiterea contestației, așa după cum a fost formulată.

În motivarea recursului, au fost

aduse următoarele critici, hotărârii curții de apel:

În mod greșit s-a considerat că

societatea recurenta nu a arătat în concret motivele de nelegalitate ale

deciziei Ministerului Finanțelor Publice, deoarece, prin precizarea de acțiune

depusă la termenul din 14 noiembrie 2002, a indicat toate motivele apreciate de

ea, ca ducând la anularea respectivei decizii.

Astfel, recurenta a precizat că toți

cei 16 furnizori de la care s-a aprovizionat cu marfă, sunt plătitori de T.V.A.

și înregistrați la R.C.O., fiind îndeplinite, așadar, condițiile cerute de art.

25 din O.G. nr. 3/1992, care permit societății cumpărătoare să aibă dreptul la

deducerea T.V.A.

Pe de altă parte, facturile emise de

către furnizori, aveau completate rubricile esențiale, ceea ce permite, de

asemenea, dreptul la deducerea T.V.A.

În mod greșit, au fost ignorate

concluziile raportului de expertiză contabilă, efectuat în cauză și care

confirmă, chiar și parțial, dreptul la deducerea T.V.A.

Recurenta a mai criticat și faptul

că instanța de fond a ignorat chiar și recunoașterile organului de control, cu

privire la faptul nedatorării anumitor sume de bani (accize și majorări),

precum și dovezile din care rezultă că, la data controlului, avea achitată o

sumă în plus, ce depășea nivelul accizelor, fapt ce trebuia să permită

compensarea acestora și exonerarea de la plată.

În opinia aceleiași recurente, prin

sancționarea sa pentru faptul că facturile nu aveau completate toate rubricile

și pentru că unele dintre firmele furnizoare nu au fost găsite la sediul

declarat, ulterior derulării operațiunilor comerciale, conduce la sancționarea

societății cumpărătoare pentru o vină care aparține furnizorului. Cum o astfel

de sancțiune fiscală nu este prevăzută de lege și nici nu se înscrie în

principiile generale de drept, ar trebui să fie înlăturată de către instanța de

recurs care, pentru toate criticile menționate, poate admite recursul, așa după

cum a fost solicitat.

Examinând recursul reclamantei, prin

prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat, iar hotărârea

instanței de fond este legală și temeinică.

Astfel, instanța de fond, în vederea

pronunțării soluției de respingere a pretențiilor reclamantei, a avut în vedere

criticile invocate de aceasta, atât în contra procesului-verbal de control

financiar, cât și a deciziei Ministerului Finanțelor, inclusiv cele precizate

prin înscrisul intitulat chiar „precizări”.

Prin urmare, chiar dacă reclamanta a

înregistrat acțiunea împotriva deciziei Ministerului Finanțelor Publice, în

luna februarie 2002, fără a arăta motivele de fapt și de drept ale acesteia,

motive pe care le-a indicat prin menționatele „precizări” depuse în luna

noiembrie 2002, totuși, instanța de fond le-a examinat. Astfel, ceea ce a

determinat soluția de respingere, a constat în nedovedirea criticilor invocate

la care, desigur, s-a adăugat și faptul că, de vreme ce acestea au fost

formulate cu o întârziere de aproape un an de la data stabilirii obligației de

plată, a condus la aceeași concluzie, a nedovedirii acțiunii, deoarece numai un

act constatator emis în condițiile legii nu poate fi criticat.

În această ordine de idei, se

constată că atunci când instanța de fond a concluzionat că acțiunea societății

reclamante este nedovedită, a avut în vedere și faptul că susținerea potrivit

căreia, înregistrarea furnizorilor recurentei, la R.C.O. și calitatea lor de

plătitori T.V.A., nu sunt condiții suficiente pentru deductibilitatea T.V.A.

Potrivit art. 25 lit. b) din O.G.

nr. 3/1992, în vigoare la data controlului, cu precizările și modificările

ulterioare prin H.G. nr. 1178/ 1996, H.G. nr. 831/1997 și H.G. nr. 512/1998,

este obligatoriu ca la data aprovizionării cu marfă, beneficiarul să solicite

furnizorului, facturi sau documente legal aprobate pentru toate bunurile ori

serviciile prestate; să verifice întocmirea corectă a acestora și să solicite,

la aceeași dată, copie după actul doveditor al calității de plătitor T.V.A., pe

care să-l anexeze facturii încheiate.

Cum recurenta nu a făcut dovada

îndeplinirii acestor cerințe legale, deși nu a existat nici un impediment,

rezultă că decizia Ministerului Finanțelor Publice a fost dată cu respectarea

legii, iar sentința primei instanțe a avut în vedere acest aspect.

Pe de altă parte, aceeași sentință a

avut în vedere și faptul că acele documente întocmite între furnizori și

societatea recurentă, nu au îndeplinit condițiile cerute de art. 25 din O.G.

nr. 3/1992, H.G. nr. 512/ 1998 și art. 6 din Legea nr. 82/1991, deoarece nu

aveau completate rubricile privind expedierea mărfurilor (mijloc de transport,

nume delegat, ș.a.), rubrici esențiale care sunt de natură a informa

veridicitatea efectuării operațiunilor comerciale.

Este admisibilă omiterea completării

anumitor date din actele contabile, așa după cum a susținut recurenta, dar a

acelor date care nu sunt esențiale și care nu trezesc îndoieli în privința

realității lor.

Cum recurenta nu a deținut toate

documentele cerute de art. 25 lit. b) pct. b din O.G. nr. 3/1992, iar în

privința acelor documente pe care totuși le-a întocmit, nu a respectat

condițiile legii pentru completarea corectă, rezultă că nici sub acest aspect

critica formulată în recurs nu este fondată.

În ce privește concluziile

raportului de expertiză, critica referitoare la înlăturarea acestuia, deși

recunoaște dreptul parțial la deducerea T.V.A., nu este nici ea întemeiată.

În primul rând, recurenta nu a

precizat pentru care sumă, conform raportului de expertiză, a considerat

acțiunea, ca fiind fondată. Ori, potrivit principiului disponibilității,

instanța nu poate din oficiu să acorde un drept care nu a fost individualizat,

chiar și în privința câtimii lui [art. 112 pct. 3 C. proc. civ.].

În al doilea rând, raportul de

expertiză a apreciat, pe baza practicii judiciare că, lipsa anumitor mențiuni

din documentele justificative (ca lipsa unor mențiuni, ștersături, adăugiri,

denumire greșită firmă, etc.), nu sunt de natură a duce la neacceptarea de la

deducerea T.V.A. Părerea expertului, în mod corect nu a fost luată în

considerare de către instanță, deoarece, în calitatea sa de specialist, trebuia

să răspundă numai la problema contabilă ivită, aceea dacă au fost respectate

ori nu, dispozițiile speciale în materie de contabilitate.

Cum din lucrarea sa și din actele

depuse rezultă că aceste dispoziții nu au fost respectate, se va concluziona că

și critica referitoare la greșita ignorare a raportului de expertiză, este

nefondată.

În ce privește susținerea recurentei

potrivit căreia au fost ignorate chiar și recunoașterile organului fiscal, cu

privire la existența unor sume nedatorate, nici aceasta nu poate fi primită,

deoarece nu se face trimitere în concret la vreo recunoaștere din partea

pârâtului.

Obiectul acțiunii vizează pct. 1 și

3 al deciziei Ministerului Finanțelor Publice.

În privința nici unuia din aceste

puncte, nu există vreo recunoaștere a faptului că sumele stabilite nu ar fi

datorate.

Cât privește existența unor sume

achitate în plus, la data controlului, nimic nu împiedică societatea să ceară

restituirea ori compensarea, dar acestea nu formează obiectul litigiului de

față.

Nu este întemeiată nici critica

referitoare la faptul că prin menținerea actului de control, ca efect al

interpretării caracterului nereal al facturilor, de vreme ce firmele furnizoare

nu au fost găsite la sediul declarat, deoarece nici această critică nu este

fondată.

Efectuarea controalelor s-a dispus

ca urmare a faptului că datele privind denumirea, sediul, expedierea mărfii,

ș.a., fie erau lipsă, fie incomplete, fie șterse. S-a impus, așadar, verificarea

veridicității acestor acte, iar faptul că majoritatea firmelor furnizoare nu au

fost găsite, constituie un element de natură a duce la concluzia că, nu numai

sub aspect formal, ci și sub aspectul fondului, legea contabilității și O.G.

nr. 3/1992, au fost încălcate.

Pe de altă parte, unele din aceste

firme, figurau atât ca furnizori, cât și ca beneficiari, așa încât verificarea

încrucișată s-a impus, iar recurenta a fost sancționată, pentru ceea ce a făcut

ea, și nu pentru ceea ce au făcut societățile cu care a avut relații

comerciale.

În consecință, nefiind îndeplinite

nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul se va

respinge, conform art. 312, coroborat cu art. 296 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

S&A SRL București împotriva sentinței civile nr. 604 din 24 aprilie 2003 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 iunie 2004.