ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7832/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ, reclamantul C.L. a chemat în judecată Casa

Județeană de Pensii Timiș, solicitând anularea hotărârii nr. 8139 din 22

septembrie 2003 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a

respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor

Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat, în esență, că pârâta a reținut în mod greșit, că fiind născut în

perioada refugiului părinților, în urma Dictatului de la Viena din 1940, nu beneficiază de prevederile actului normativ menționat.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 420 din 18

noiembrie 2003, a admis acțiunea reclamantului, a anulat hotărârea nr. 8139 din

22 septembrie 2003, emisă de Casa Județeană de Pensii Timiș și a obligat pârâta,

să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1

lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul a făcut dovada că s-a născut pe timpul refugiului

părinților săi, din motive etnice, dobândind același statut, cu cel al

părinților.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Timiș, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că reclamantul nu era nici măcar conceput la data

strămutării părinților săi, deoarece, în conformitate cu dispozițiile Codului familiei,

perioada de concepție a copilului este cuprinsă între a 180-a zi și a 300-a zi

dinaintea nașterii. Recurenta a susținut că reclamantul s-a născut „la un

interval de 36 luni ulterioare strămutării” și, prin urmare, nu poate beneficia

de drepturile conferite de Legea nr. 189/2000.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte

cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare,

de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei,

care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să

trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorilor din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă, în sensul

că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

De asemenea, potrivit prevederilor art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de

prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care în perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una

din situațiile enumerate în dispozițiile normative menționate.

Din interpretarea teleologică a

prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării

îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii, pentru prejudiciile

suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice,

în perioada arătată.

Având în vedere că legiuitorul a

urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele,

cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate

din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înțeles atât persoanele

care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au

suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin consecințele care s-au

răsfrânt asupra lor.

Acesta este cazul copiilor care s-au

născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați,

ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit astfel, toate

consecințele nefavorabile care au decurs din această situație.

În cauză este necontestat că

reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost

nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași

consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca

urmare a persecuțiilor etnice exercitate.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Timiș

împotriva sentinței civile nr. 420 din 18 noiembrie 2003, pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 octombrie 2004.