ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6153/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 63/ PI din 2 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea numitului S.A. împotriva rezoluției din 13 august 2002 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petiționarul a formulat plângere penală împotriva numiților B.S., B.O., T.M. și P.P. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 213, art. 215, art. 291 și art. 293 C. pen. Prin rezoluția menționată s-a dispus respingerea plângerii petentului împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale față de B.S.

și a scoaterii de sub urmărire a numiților T.M., B.O. și P.P. Împotriva acestei din urmă rezoluții, S.A. a formulat plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., susținând că organele de urmărire penală au dat aprecieri greșite probelor administrate. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 13 din 21 aprilie 2004, Curtea de Apel Timișoara a condamnat pe inculpatul S.A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. Conform acestei sentințe, în care se face o amplă analiză a situației de fapt, inculpatul ar fi autentificat o procură, în condiții ilegale, prin care B.S., bolnavă psihic, era împuternicită de către soțul acesteia să facă anumite acte de dispoziție.

S-a constatat, că împrejurarea invocată de petiționar în plângere, conform căreia ar fi avut o zi aglomerată și era obosit, nu putea servi ca o justificare și drept temei pentru admiterea plângerii. De asemenea, s-a mai reținut, că, nici declarațiile celorlalte persoane reclamate la parchet și audiate în ambele cauze, nu pot fi înlăturate prin simpla lor calificare ca fiind neadevărate și date pentru a-l incrimina pe petiționar. Drept urmare, instanța a precizat că rezoluția atacată apare ca fiind legală și temeinică, neexistând nici un temei pentru a fi infirmată. Împotriva acestei hotărâri, S.A. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris, la termenul ficat, pentru judecarea căii de atac exercitate, acesta depunând înscrisuri, susținând că acestea dovedesc că intimata B.S.

are discernământ, așa încât temeiurile care au justificat neînceperea urmăririi penale nu mai subzistă. Drept urmare, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei aceleași instanțe în vederea rejudecării plângerii. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesuală penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunilor cu a căror săvârșire organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile, reglementate în art. 10 alin. (1) C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cazul contestării acestei soluții, prin formularea plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., controlul judiciar privește temeinicia rezoluției în raport de cercetările efectuate. Or, examinând cauza prin prisma criticilor formulate, prima instanță a constatat că organul de urmărire penală, corespunzător probatoriului administrat și corect valorizat, a făcut o legală aplicare a dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. Drept urmare, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Actele noi, depuse în recurs, de către petent nu au calitatea de a duce la concluzia că, în cauză, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale menționate și că, în raport de acestea, s-ar impune soluția prevăzută de art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc.

pen. Examinând cauza în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată că nu există nici motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 alin. (1) pct. b C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petiționarul S.A. împotriva sentinței penale nr. 63 din 2 iunie 2004 a Curții de Apel Timișoara, privind pe intimații M.M., B.I. și B.S., ca nefondate. Obligă pe recurent să plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 noiembrie 2004.