ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6153/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 63/ PI din

2 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins, ca nefondată,

plângerea numitului S.A. împotriva rezoluției din 13 august 2002 a procurorului

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că petiționarul a formulat plângere penală împotriva numiților

B.S., B.O., T.M. și P.P. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de

art. 213, art. 215, art. 291 și art. 293 C. pen.

Prin rezoluția menționată s-a dispus

respingerea plângerii petentului împotriva soluției de neîncepere a urmăririi

penale față de B.S. și a scoaterii de sub urmărire a numiților T.M., B.O. și

P.P.

Împotriva acestei din urmă

rezoluții, S.A. a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc.

pen., susținând că organele de urmărire penală au dat aprecieri greșite

probelor administrate.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr.

13 din 21 aprilie 2004, Curtea de Apel Timișoara a condamnat pe inculpatul

S.A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen.

Conform acestei sentințe, în care se

face o amplă analiză a situației de fapt, inculpatul ar fi autentificat o

procură, în condiții ilegale, prin care B.S., bolnavă psihic, era împuternicită

de către soțul acesteia să facă anumite acte de dispoziție.

S-a constatat, că împrejurarea

invocată de petiționar în plângere, conform căreia ar fi avut o zi aglomerată

și era obosit, nu putea servi ca o justificare și drept temei pentru admiterea

plângerii.

De asemenea, s-a mai reținut, că,

nici declarațiile celorlalte persoane reclamate la parchet și audiate în ambele

cauze, nu pot fi înlăturate prin simpla lor calificare ca fiind neadevărate și

date pentru a-l incrimina pe petiționar.

Drept urmare, instanța a precizat că

rezoluția atacată apare ca fiind legală și temeinică, neexistând nici un temei

pentru a fi infirmată.

Împotriva acestei hotărâri, S.A. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris, la termenul ficat, pentru

judecarea căii de atac exercitate, acesta depunând înscrisuri, susținând că

acestea dovedesc că intimata B.S. are discernământ, așa încât temeiurile care

au justificat neînceperea urmăririi penale nu mai subzistă.

Drept urmare, a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei aceleași instanțe în

vederea rejudecării plângerii.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 200 C. proc. pen.

„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată”.

În vederea realizării urmăririi

penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea

procesuală penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunilor cu a căror săvârșire organele de urmărire penală au

fost sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile,

reglementate în art. 10 alin. (1) C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport de această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cazul contestării acestei soluții,

prin formularea plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.,

controlul judiciar privește temeinicia rezoluției în raport de cercetările

efectuate.

Or, examinând cauza prin prisma

criticilor formulate, prima instanță a constatat că organul de urmărire penală,

corespunzător probatoriului administrat și corect valorizat, a făcut o legală

aplicare a dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

Drept urmare, respingând plângerea

și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen.

Actele noi, depuse în recurs, de

către petent nu au calitatea de a duce la concluzia că, în cauză, s-a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor legale menționate și că, în raport de acestea,

s-ar impune soluția prevăzută de art. 278

1

alin. (8) lit. c) C.

proc. pen.

Examinând cauza în raport de

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată că nu

există nici motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

alin. (1) pct. b C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de petiționarul S.A. împotriva sentinței penale nr. 63 din 2 iunie

2004 a Curții de Apel Timișoara, privind pe intimații M.M., B.I. și B.S., ca

nefondate.

Obligă pe recurent să plătească

statului 800.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 noiembrie 2004.