ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3095/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

data de 20 iunie 2001, reclamantele Ț.G.R. și Ț.G.M. au chemat în judecată

Guvernul României, solicitând anularea parțială a H.G. nr. 240/2001, în sensul

excluderii din Anexa nr. 2, cuprinzând lista bunurilor imobile proprietate privată

a statului, a imobilului situat în București.

La data de 17 mai 2001,

aceleași reclamante, alături de D.V., au solicitat anularea H.G. nr. 240/2001,

respectiv a poziției nr. 161 Anexa nr. 2, privind imobilul sus-menționat,

chemând în judecată Guvernul României și R.A. A.P.P.S.

În motivarea cererilor,

ulterior conexate, reclamantele au arătat că dețin în proprietate imobilul,

dreptul lor fiind intabulat în cartea funciară, conform încheierii din 9 august

2000.

Prin sentința civilă nr. 246/2003,

Curtea de Apel București a respins acțiunea, ca rămasă fără obiect, cu

motivarea că prin O.U.G. nr. 32/2002 s-a dispus abrogarea H.G. nr. 240/2001.

Recursul declarat de

reclamante a fost admis prin decizia nr. 3213 din 15 octombrie 2003 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care s-a casat sentința și s-a dispus

trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanța de control judiciar reținând, ca

fiind greșită, soluția de respingere a acțiunii, cât timp H.G. nr. 240/2001,

respectiv Anexele nr. 2 și 3 își păstrează parțial valabilitatea.

În fond după casare, prin

sentința civilă nr. 2067 din 3 decembrie 2003, Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, a admis acțiunile conexate și a dispus anularea

poziției nr. 161 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 240/2001, anexă menținută prin O.U.G.

nr. 32/2002.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că imobilul în litigiu, ce a trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil, a aparținut autorilor reclamantelor,

al căror drept de proprietate a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 6823

din 4 mai 1999, a Judecătoriei sectorului 1 București și a fost intabulat în

cartea funciară prin încheierea nr. 8371 din 9 august 2000.

De asemenea, instanța a

constatat că prin decizia nr. 1038 din 28 iunie 1999 a Primarului General al

municipiului București, s-a dispus restituirea imobilului, în proprietatea

reclamantelor, iar prin procesul-verbal al executorilor judecătorești, nr. 698

din 17 noiembrie 1999, a avut loc punerea în posesie.

Împotriva sentinței au

declarat recurs, Guvernul României și R.A. A.P.P.S., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, pârâții au învederat

că instanța de fond a greșit, apreciind că reclamantele și-au dovedit dreptul

de proprietate lezat prin actul administrativ contestat.

Hotărârea judecătorească

invocată - nr. 6823/1999, nu este opozabilă pârâților, cât timp acel litigiu

s-a purtat cu un neadministrator, întrucât Primăria municipiului București -

pârâtă în acel proces, nu mai deținea imobilul din anul 1990, iar decizia de

restituire s-a emis de o persoană fără calitate.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și

304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt

nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Astfel, Curtea constată că

instanța de fond a reținut o corectă situație de fapt, nefiind întemeiată

critica adusă de pârâți, privind lipsa dreptului recunoscut de lege care să fi

fost vătămat prin H.G. nr. 240/2001.

La data adoptării acestui

act normativ, dreptul de proprietate al reclamantelor era definitiv consacrat

și opozabil terților, inclusiv celor doi pârâți din cauza de față. Reclamantele

și-au dovedit dreptul de proprietate, cu contractul de donație autentificat sub

nr. 1552/2000 și sentința civilă nr. 6823/1999, irevocabilă, prin care s-a

dispus restituirea imobilului, iar, ulterior, la 28 iunie 1999 a avut loc

punerea în posesie și intabularea dreptului în cartea funciară, conform încheierii

nr. 8371 din 9 august 2000.

Împrejurarea că în acțiunea

în revendicare a avut calitatea de pârâtă, Primăria municipiului București,

reprezentată prin Consiliul General al municipiului București, și nu Statul

Român, nu este de natură a se reține că procesul s-a purtat cu o persoană fără

calitate procesuală pasivă, cu un neproprietar.

Dimpotrivă, faptul că prin

decizia nr. 396/1999, a Primăriei municipiului București, imobilul a fost

transmis în administrarea O.P.S.C.D., de la care a fost preluat de R.A. L.,

devenită prin comasare, R.A. A.P.P.S., confirmă concluzia că proprietatea

aparținea municipiului București, autoritate care a emis acel act de

dispoziție.

Pârâții nu au prezentat alte

documente care să ateste transferul dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu, care și ulterior figurează în toate actele aparținând autorităților

publice, ca fiind proprietatea privată a Statului Român, aflat în administrarea

regiei autonome pârâte în cauză.

În raport cu cele expuse mai

sus, Curtea va respinge ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Guvernul României și R.A. A.P.P.S. împotriva sentinței civile nr. 2067

din 3 decembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2005.