ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3742/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 3 septembrie 2001, reclamanții S.P. și J.P. au chemat în judecată Guvernul României, R.A. A.P.P.S. și S.P.P., solicitând anularea parțială a H.G. nr. 250/2000, respectiv art. 1 – nr. crt. 1 din Anexă, în sensul corectării suprafeței de teren, în limita proprietății lor de 1406,76 mp teren, precum și în sensul corectării elementelor de identificare a imobilului, adresa exactă fiind Str. Dante Aligheri nr.1 sector 1. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata de daune cominatorii, de 10 milioanei lei pe zi de întârziere.

În motivarea cererii lor, reclamanții au susținut că actul administrativ contestat este nelegal, întrucât dispune asupra proprietății și administrării terenului lor, fără să țină cont că printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acesta le-a fost retrocedat în 1995, constatându-se în același timp că pârâții nu dețin vreun titlu valabil. Prin sentința civilă nr. 968 din 21 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins excepția lipsei de interes a acțiunii și admițând în parte acțiunea, a anulat parțial art. 1 din H.G. nr. 1250/2000 și nr. crt. 1 din Anexă, în privința suprafeței de 1406,76 mp. Prin aceiași hotărâre s-a respins ca nefondată, cererea de despăgubiri și daune cominatorii și au fost obligați pârâții la 4.500.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, reclamanții fiind titularii drepturilor de proprietate asupra terenului de 1406,76 mp, drept recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și transcris în registrul de transcripțiuni. S-a reținut în același timp că pârâții nu au deținut terenul, în baza unui titlu valabil, Decretul de expropriere nr. 166/1960, invocat, nefiind publicat, nu a intrat în vigoare și ca atare, nu a putut opera transferul de proprietate. Cu toate acestea, prin hotărârea contestată, nelegal, s-a considerat bunul ca făcând parte din domeniul public al statului și s-a dispus schimbarea administratorului, producând astfel o vătămare evidentă dreptului de proprietate al reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs R.A. „A.P.P.S., Guvernul României și S.P.P. Sintetizând motivele de casare, urmează a se reține că toți recurenții au criticat hotărârea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, care a apreciat greșit ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, în cauză nefiind dovedit nici dreptul recunoscut și cu atât mai puțin, vătămarea produsă acestuia. În opinia recurenților, ca urmare a exproprierii terenului prin Decretul nr. 166/1960, nepublicat, a operat transferul de proprietate în favoarea statului, dreptul acestuia existând și ulterior, exprimat prin transmiterea în administrarea R.A. A.P.P.S. și apoi, S.P.P.

Prin urmare, la data pronunțării sentinței nr. 317/1995, statul deținea un titlu valabil, dreptul pretins de reclamanți nefiindu-i opozabil. Un alt motiv de casare, invocat de R.A. A.P.P.S. și S.P.P., l-a constituit greșita respingere a excepției de tardivitate a formulării plângerii administrative, fiind evident ca în raport cu data publicării H.G. nr. 1250/2000 în Monitorul Oficial, sesizarea Guvernului României, cu plângerea prealabilă, s-a făcut cu depășirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990. În fine, în recursul său S.P.P. a invocat nelegalitatea hotărârii Curții de Apel București, motivată prin pronunțarea acesteia cu depășirea competenței, față de împrejurarea că actul dedus judecății este un act de gestiune emis de Guvernul României în exercitarea atribuțiilor sale, de administrator al bunurilor aflate în patrimoniul său.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate în raport cu criticile formulate, urmează a se reține ca acestea nu se justifică. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, „orice persoană fizică sau juridică, care se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. În temeiul acestor prevederi, reclamanții S.P. și J.P. au solicitat anularea art. 1 din H.G. nr. 1250/2000 și nr. crt.

1 din Anexă, în sensul recunoașterii dreptului lor de proprietate asupra terenului de 1406,76 mp, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, nr. 317 din 27 martie 1995. Prin sentința civilă nr. 968 din 21 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea, reținând că în cauză s-au dovedit a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990. Soluția, astfel, pronunțată este legală și temeinică. În temeiul sentinței prin care li s-a retrocedat terenul, reclamanții au dovedit dreptul lor de proprietate, drept recunoscut de lege și opozabil erga omnes . Deși au susținut contrariul, pârâții nu au dovedit că dețin vreun titlu valabil.

Decretul de expropriere nr. 166/1960, invocat ca moment al transferului dreptului de proprietate în favoarea statului, nefiind publicat, nu a intrat în vigoare și ca atare, nu a putu produce efecte juridice. Faptul că ulterior s-a transmis administrarea acestui imobil în favoarea diferitelor instituții ale statului, nu este relevant pentru susținerea pretinsului drept de proprietate al statului, aceasta cu atât mai mult, cu cât hotărârile de guvern emise în acest sens, fie au fost abrogate, fie nu au fost publicate, astfel încât la data pronunțării sentinței nr. 317/1995 de către Tribunalul București, imobilul în discuție nu figura ca fiind în administrarea nici unei instituții centrale de stat.

Ca atare, în calitate de reprezentant al statului la momentul respectiv și de beneficiar al exproprierii fără titlu valabil ,nu putea sta decât Consiliul Județean al municipiului București. În fine, o dovadă în plus a faptului că statul nu deținea un titlu valabil este și aceea că până la emiterea H.G. nr. 1250/2000, imobilul Vila Dante nu a fost definit ca proprietate publică. Fiind dovedit dreptul de proprietate al reclamanților, recunoscut de lege și opozabil erga omnes , în mod corect s-a reținut de către instanța fondului și vătămarea produsă acestuia prin actul administrativ emis de Guvern – H.G. nr. 1250/2000 – care, nelegal, dispune trecerea terenului din proprietate privată, în proprietate publică și schimbă administratorul, îngreunând astfel punerea în executare a titlului.

În ce privește tardivitatea formulării plângerii prealabile, invocate de pârâții-recurenți, urmează a se reține ca fiind legal și temeinic respinsă de Curtea de Apel București. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „înainte de a cere tribunalului anularea actului, cel ce se consideră vătămat, se va adresa în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, autorității emitente. În cazul în care cel ce se consideră nemulțumit de soluția dată reclamantei, el poate sesiza tribunalul în 30 de zile de la comunicarea soluției…”. Împrejurarea că în cauză actul administrativ vătămător este o hotărâre de Guvern, momentul publicării ei în Monitorul Oficial echivalează cu momentul comunicării despre care face vorbire textul menționat.

În cauză, însă, data publicării H.G. nr. 1250/2000, respectiv 29 noiembrie, nu poate fi considerată ca atare, datele de identificare ale imobilului fiind, evident, greșite. Astfel la nr. 1 crt. 1 din Anexă este menționat imobilul Vila Dante cu teren aferent de 8260 mp, ori titlul de proprietate al reclamanților, respectiv sentința nr. 317/1995 stabilește dreptul de proprietate pe terenul din Str. Dante Aligheri, în suprafață de 1406,76 mp. Existența acestor neconcordanțe a determinat incertitudini și dubiu asupra identității dintre terenul, proprietatea reclamantului și cel menționat în H.G. nr. 1250/2000, lămurite ulterior în urma corespondenței purtate cu S.P.P., care, la 12 iunie 2001, cu adresa nr. 8.537, confirmă că măsura dispusă de Guvern privește și terenul acestora.

Astfel fiind, legal și temeinic, Curtea de Apel București a apreciat că momentul luării la cunoștință de către reclamanți a fost cel al adresei primite de la S.P.P. și în raport cu care, atât plângerea administrativă, cât și sesizarea instanței de contencios s-a realizat în temeiul prevăzut de art .5 din Legea nr. 29/1990. În fine, în ce privește susținerea S.P.P. potrivit căreia instanța ar fi dat o calificare greșită actului dedus judecății, acesta fiind de fapt un act de gestiune, exceptat conform art. 2 din Legea nr. 29/1990 de la controlul instanței de contencios, urmează a fi apreciată ca nefondată. În conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, actele prin care se dispune trecerea unui bun din proprietatea privată a statului, în proprietatea publică a acestuia, sunt supuse controlului judecătoresc.

Cu atât mai mult, nu pot fi exceptate de la acest control, acele acte prin care se dispune de un bun proprietate privată, aflat în circuitul civil. Or, prin H.G. nr. 1250/2000, statul neproprietar, a dispus trecerea terenului proprietatea reclamanților, în proprietatea publică, măsură care excede atribuțiilor pe care guvernul le are în calitate de administrator. Ca atare, Curtea de Apel București a apreciat corect H.G. nr. 1250/2000, ca fiind un act administrativ; în sensul Legii nr. 29/1990, s-a pronunțat asupra legalității acestuia. În raport cu toate aceste considerente, urmează a se reține ca fiind legală și temeinică hotărârea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, prin care s-a admis acțiunea reclamanților S.P.

și J.P. și anulat în parte dispozițiile H.G. nr. 1250/2000. Văzând și dispozițiile art. 246 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de R.A. A.P.P.S. București, Guvernul României și S.P.P. București, împotriva sentinței civile nr. 968 din 21 octombrie 2002 a Curții de Apel București, ca nefondate. Obligă recurenții la 5.000.000 lei, cheltuieli de judecată, către S.P. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2003.