ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3742/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 3

septembrie 2001, reclamanții S.P. și J.P. au chemat în judecată Guvernul

României, R.A. A.P.P.S. și S.P.P., solicitând anularea parțială a H.G. nr.

250/2000, respectiv art. 1 – nr. crt. 1 din Anexă, în sensul corectării suprafeței

de teren, în limita proprietății lor de 1406,76 mp teren, precum și în sensul

corectării elementelor de identificare a imobilului, adresa exactă fiind Str.

Dante Aligheri nr.1 sector 1.

Totodată, reclamanții au solicitat

obligarea pârâților la plata de daune cominatorii, de 10 milioanei lei pe zi de

întârziere.

În motivarea cererii lor,

reclamanții au susținut că actul administrativ contestat este nelegal, întrucât

dispune asupra proprietății și administrării terenului lor, fără să țină cont

că printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acesta le-a fost

retrocedat în 1995, constatându-se în același timp că pârâții nu dețin vreun

titlu valabil.

Prin sentința civilă nr. 968 din 21

octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins excepția lipsei de interes a acțiunii și admițând în parte acțiunea, a

anulat parțial art. 1 din H.G. nr. 1250/2000 și nr. crt. 1 din Anexă, în

privința suprafeței de 1406,76 mp.

Prin aceiași hotărâre s-a respins ca

nefondată, cererea de despăgubiri și daune cominatorii și au fost obligați

pârâții la 4.500.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța

fondului a reținut că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor

prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, reclamanții fiind titularii

drepturilor de proprietate asupra terenului de 1406,76 mp, drept recunoscut

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și transcris în

registrul de transcripțiuni.

S-a reținut în același timp că

pârâții nu au deținut terenul, în baza unui titlu valabil, Decretul de

expropriere nr. 166/1960, invocat, nefiind publicat, nu a intrat în vigoare și

ca atare, nu a putut opera transferul de proprietate.

Cu toate acestea, prin hotărârea

contestată, nelegal, s-a considerat bunul ca făcând parte din domeniul public

al statului și s-a dispus schimbarea administratorului, producând astfel o

vătămare evidentă dreptului de proprietate al reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs R.A. „A.P.P.S., Guvernul României și S.P.P.

Sintetizând motivele de casare,

urmează a se reține că toți recurenții au criticat hotărârea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, care a apreciat greșit ca fiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, în cauză

nefiind dovedit nici dreptul recunoscut și cu atât mai puțin, vătămarea produsă

acestuia.

În opinia recurenților, ca urmare a

exproprierii terenului prin Decretul nr. 166/1960, nepublicat, a operat

transferul de proprietate în favoarea statului, dreptul acestuia existând și

ulterior, exprimat prin transmiterea în administrarea R.A. A.P.P.S. și apoi,

S.P.P. Prin urmare, la data pronunțării sentinței nr. 317/1995, statul deținea

un titlu valabil, dreptul pretins de reclamanți nefiindu-i opozabil.

Un alt motiv de casare, invocat de

R.A. A.P.P.S. și S.P.P., l-a constituit greșita respingere a excepției de

tardivitate a formulării plângerii administrative, fiind evident ca în raport

cu data publicării H.G. nr. 1250/2000 în Monitorul Oficial, sesizarea

Guvernului României, cu plângerea prealabilă, s-a făcut cu depășirea termenului

de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.

În fine, în recursul său S.P.P. a

invocat nelegalitatea hotărârii Curții de Apel București, motivată prin

pronunțarea acesteia cu depășirea competenței, față de împrejurarea că actul

dedus judecății este un act de gestiune emis de Guvernul României în

exercitarea atribuțiilor sale, de administrator al bunurilor aflate în

patrimoniul său.

Analizând legalitatea și temeinicia

sentinței pronunțate în raport cu criticile formulate, urmează a se reține ca

acestea nu se justifică.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 29/1990, „orice persoană fizică sau juridică, care se consideră

vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ,

se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

În temeiul acestor prevederi,

reclamanții S.P. și J.P. au solicitat anularea art. 1 din H.G. nr. 1250/2000 și

nr. crt. 1 din Anexă, în sensul recunoașterii dreptului lor de proprietate

asupra terenului de 1406,76 mp, drept recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București,

nr. 317 din 27 martie 1995.

Prin sentința civilă nr. 968 din 21

octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis acțiunea, reținând că în cauză s-au dovedit a fi îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Soluția, astfel, pronunțată este

legală și temeinică.

În temeiul sentinței prin care li

s-a retrocedat terenul, reclamanții au dovedit dreptul lor de proprietate,

drept recunoscut de lege și opozabil

erga omnes

.

Deși au susținut contrariul, pârâții nu au dovedit

că dețin vreun titlu valabil. Decretul de expropriere nr. 166/1960, invocat ca

moment al transferului dreptului de proprietate în favoarea statului, nefiind

publicat, nu a intrat în vigoare și ca atare, nu a putu produce efecte

juridice. Faptul că ulterior s-a transmis administrarea acestui imobil în

favoarea diferitelor instituții ale statului, nu este relevant pentru

susținerea pretinsului drept de proprietate al statului, aceasta cu atât mai

mult, cu cât hotărârile de guvern emise în acest sens, fie au fost abrogate,

fie nu au fost publicate, astfel încât la data pronunțării sentinței nr.

317/1995 de către Tribunalul București, imobilul în discuție nu figura ca fiind

în administrarea nici unei instituții centrale de stat.

Ca atare, în calitate de

reprezentant al statului la momentul respectiv și de beneficiar al exproprierii

fără titlu valabil ,nu putea sta decât Consiliul Județean al municipiului

București.

În fine, o dovadă în plus a faptului

că statul nu deținea un titlu valabil este și aceea că până la emiterea H.G.

nr. 1250/2000, imobilul Vila Dante nu a fost definit ca proprietate publică.

Fiind dovedit dreptul de proprietate

al reclamanților, recunoscut de lege și opozabil

erga omnes

, în mod

corect s-a reținut de către instanța fondului și vătămarea produsă acestuia

prin actul administrativ emis de Guvern – H.G. nr. 1250/2000 – care, nelegal,

dispune trecerea terenului din proprietate privată, în proprietate publică și

schimbă administratorul, îngreunând astfel punerea în executare a titlului.

În ce privește tardivitatea

formulării plângerii prealabile, invocate de pârâții-recurenți, urmează a se

reține ca fiind legal și temeinic respinsă de Curtea de Apel București.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 29/1990, „înainte de a cere tribunalului anularea actului,

cel ce se consideră vătămat, se va adresa în termen de 30 de zile de la data

comunicării actului, autorității emitente.

În cazul în care cel ce se consideră

nemulțumit de soluția dată reclamantei, el poate sesiza tribunalul în 30 de

zile de la comunicarea soluției…”.

Împrejurarea că în cauză actul

administrativ vătămător este o hotărâre de Guvern, momentul publicării ei în

Monitorul Oficial echivalează cu momentul comunicării despre care face vorbire

textul menționat.

În cauză, însă, data publicării H.G.

nr. 1250/2000, respectiv 29 noiembrie, nu poate fi considerată ca atare, datele

de identificare ale imobilului fiind, evident, greșite.

Astfel la nr. 1 crt. 1 din Anexă

este menționat imobilul Vila Dante cu teren aferent de 8260 mp, ori titlul de

proprietate al reclamanților, respectiv sentința nr. 317/1995 stabilește

dreptul de proprietate pe terenul din Str. Dante Aligheri, în suprafață de

1406,76 mp.

Existența acestor neconcordanțe a

determinat incertitudini și dubiu asupra identității dintre terenul,

proprietatea reclamantului și cel menționat în H.G. nr. 1250/2000, lămurite

ulterior în urma corespondenței purtate cu S.P.P., care, la 12 iunie 2001, cu

adresa nr. 8.537, confirmă că măsura dispusă de Guvern privește și terenul

acestora.

Astfel fiind, legal și temeinic,

Curtea de Apel București a apreciat că momentul luării la cunoștință de către

reclamanți a fost cel al adresei primite de la S.P.P. și în raport cu care,

atât plângerea administrativă, cât și sesizarea instanței de contencios s-a

realizat în temeiul prevăzut de art .5 din Legea nr. 29/1990.

În fine, în ce privește susținerea

S.P.P. potrivit căreia instanța ar fi dat o calificare greșită actului dedus

judecății, acesta fiind de fapt un act de gestiune, exceptat conform art. 2 din

Legea nr. 29/1990 de la controlul instanței de contencios, urmează a fi

apreciată ca nefondată.

În conformitate cu prevederile Legii

nr. 213/1998, actele prin care se dispune trecerea unui bun din proprietatea

privată a statului, în proprietatea publică a acestuia, sunt supuse controlului

judecătoresc.

Cu atât mai mult, nu pot fi

exceptate de la acest control, acele acte prin care se dispune de un bun

proprietate privată, aflat în circuitul civil.

Or, prin H.G. nr. 1250/2000, statul

neproprietar, a dispus trecerea terenului proprietatea reclamanților, în

proprietatea publică, măsură care excede atribuțiilor pe care guvernul le are

în calitate de administrator.

Ca atare, Curtea de Apel București a

apreciat corect H.G. nr. 1250/2000, ca fiind un act administrativ; în sensul

Legii nr. 29/1990, s-a pronunțat asupra legalității acestuia.

În raport cu toate aceste

considerente, urmează a se reține ca fiind legală și temeinică hotărârea Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ, prin care s-a admis

acțiunea reclamanților S.P. și J.P. și anulat în parte dispozițiile H.G. nr.

1250/2000.

Văzând și dispozițiile art. 246 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

R.A. A.P.P.S. București, Guvernul României și S.P.P. București, împotriva

sentinței civile nr. 968 din 21 octombrie 2002 a Curții de Apel București, ca

nefondate.

Obligă recurenții la 5.000.000 lei,

cheltuieli de judecată, către S.P.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2003.