ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 621/2003

La data de 7 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâții B.I. și B.M. împotriva deciziei civile nr. 266/A din 3 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III – a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 7 februarie 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 18 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 761 din 6 iulie 2001 a Tribunalului București – Secția a III – a civilă a fost admisă în parte acțiunea principală formulată de Cioboată Ion împotriva pârâților B.I., B.M., B.A.P., T.V., F.E., V.V. și V.E., dispunându-se obligarea acestora de a lăsa reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1700 m.p.

situat în comuna 1 Decembrie, sat Copăceni, Județul Ilfov, cu vecinătățile menționate. Au fost respinse ca nefondate cererile având ca obiect obligarea pârâților de a desființa și ridica amenajările din lemn și conductele – solarii - , și îngrădirile terenului, precum și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului. De asemenea, a fost respinsă ca nefondată cererea reconvențională prin care s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2168/1997, încheiat între reclamant în calitate de cumpărător și pârâți, cu excepția soților B. în calitate de vânzători. Pentru a hotărî astfel, cu privire la acțiunea principală, instanța de fond a reținut că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu pe baza unui transfer al dreptului de proprietar de la adevărații proprietari, în timp ce pârâții B. nu au putut opune un titlu de proprietate valabil.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 266 din 3 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III – a civilă, prin care a fost schimbată în parte sentința, dispunându-se și obligarea pârâților să ridice pe cheltuiala lor amenajările și instalațiile (solarii) ridicate pe terenul revendicat. De asemenea, pârâții au fost obligați și la plata despăgubirilor în valoare totală de 237.720.000 lei, reprezentând veniturile de care a fost lipsit reclamantul în perioada 1998 și 1999 prin cultivarea terenului de către pârâți și deținerea abuzivă, cu rea credință a acestuia. Prin aceeași decizie, a fost respins apelul declarat de pârâții B.I.și Maria împotriva sentinței, avându-se în vedere că s-a stabilit în cadrul altui litigiu că aceștia dețin terenul în litigiu fără titlu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B.I.și B.M., considerând-o vădit netemeinică și nelegală, fiind dată cu încadrarea prevăzută de art.304 pct. 8 și 10 C. proc.civ. În motivarea recursului se susține că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, în situația în care, cu o motivare sumară s-a respins cererea reconvențională, nesocotind faptul că ceilalți pârâți și-au înstrăinat în 1978 întreaga gospodărie, și anume atât construcția, cât și terenul în suprafață de 3315 m.p.

Cel de al doilea motiv de recurs vizează catalogarea greșită de către ambele instanțe a recursurilor ca deținători de rea credință a terenului, cu consecința obligării lor la despăgubiri și desființarea amenajărilor efectuate, nesocotindu-se prevederile art. 36 alin. 3 din Legea 18/1991, în temeiul căruia terenurile ce au fost trecute în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 trec ,la cerere, în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință, proprietari ai locuinței, în limitele prevăzute de art. 8 din Decretul lege nr. 41/1990. În sfârșit, este criticată hotărârea dată în apel, ca și cea a instanței de fond, pe motivul că instanțele nu au ținut seama și nu au dorit să aprobe administrarea unor probe, ceea ce i-a prejudiciat grav pe recurenți.

Astfel, se susține că nu s-a avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare autentificat și transcris în 1978, prin care pârâții și-au înstrăinat gospodăria. Se solicită în final suspendarea judecării acestui recurs până la rezolvarea dosarului nr. 7994/2002 Judecătoriei Buftea, în cadrul căruia Prefectul județului Ilfov a solicitat constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. 36.211/17 iunie 1997, ce cuprinde terenul în suprafață de 3315 m.p., din care Cioboată Ion a dobândit suprafața de 1700 m.p. Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Curtea constată că cererea de suspendare a judecății cauzei nu poate fi primită, întrucât recurenții nu au făcut dovada în sensul art. 244C.proc.civ.

că dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Nu numai că nu s-au produs dovezi în sensul solicitat, în prezența cărora instanța are facultatea de a lua măsura suspendării judecății, dar, în speță, există o situație deosebită, și anume aceea că lipsa de titlu a recurenților în deținerea terenului în litigiu a fost stabilită irevocabil în cadrul altui litigiu. Astfel, prin sentința civilă nr. 873 din 7 martie 1994 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, dată în fond după casare, definitivă prin decizia civilă nr. 1499 din 15 iunie 1995 a Tribunalului București – Secția a III – a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea recurentului din cauza de față B.I.,prin care a solicitat în contradictoriu cu Cioboată Ion să se constate că este proprietarul terenului în suprafață de 3400 m.p., aferent casei de locuit pe care a cumpărat-o anterior.

S-a reținut lipsa oricărui titlu al acestuia cu privire la terenul în litigiu în suprafață de 1700 m.p. Aceste hotărâri au fost date cu ocazia rejudecării pricinii, ca urmare a casării hotărârilor anterioare prin decizia nr. 1182 din 18 mai 1993 a Curții Supreme de Justiție , Secția Civilă. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2374 din 7 septembrie 1978 autentificat de Notariatul de Stat Giurgiu, B.I.a cumpărat de la frații A.P. F., A.și D. A. V. o casă de locuit cu 4 camere și anexe, imobil situat în comuna Copăceni nr. 603, imobilul aferent construcției în suprafață de 250 m.p., trecând în proprietatea statului în baza art. 30 alin. 2 din Legea nr. 59/1974.

De asemenea,s-a stabilit,prin aceeași decizie,că la data întocmirii actului de vânzare-cumpărare, restul terenului (în afară de 250 m.p.) ce a aparținut autorului vânzătorului era proprietatea Cooperativei Agricole de Producție Copăceni, după cum rezultă din sentința civilă nr. 1149 din 12 mai 1976 a Judecătoriei Giurgiu, teren dat în folosință unor membri cooperatori, printre care figura și pârâtul Cioboată Ion. A rezultat,astfel,că vânzătorii nu puteau să vândă, iar B.I.nu putea să cumpere decât casa de locuit și terenul aferent de 250 m.p. Ca atare,în temeiul art.8 din Decretul-Lege nr. 42/1990,coroborat cu art. 22 și 35 alin. 4 din Legea nr.18/1991 reclamantul B.I.nu poate pretinde decât cel mult diferența de 700 m.p., până la suprafața de 1000 m.p., fiind greșită interpretarea actelor normative invocate, în sensul că reclamantul a devenit proprietar, asupra întregii suprafețe de 3400 m.p.

Din cele redate rezultă în cadrul altui litigiu, finalizat prin soluție irevocabilă, s-a stabilit că B.I.nu are nici un titlu asupra terenului în suprafață de 1700 m.p., astfel că reiterarea dreptului de proprietate derivând din contractul de cumpărare din 1978 nu este de natură a confirma temeinicia recursului. În consecință, reținându-se deținerea și exploatarea terenului proprietatea reclamantului de către pârâți în lipsa unui titlu valabil rezultă că în mod corect instanța de apel a făcut aplicațiunea art. 480 art. 483 – 487 cod civil în temeiul cărora a hotărât obligarea pârâților de a ridica de pe teren pe cheltuiala lor amenajările și instalațiile efectuate de ei în mod necontestat, astfel cum au recunoscut la interogatoriu, precum și obligarea la plata despăgubirilor datorate.

S-a avut în vedere judicios că exploatarea terenului în situația în care nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate pretins și nesocotind notificările reclamantului spre a-i lăsa terenul în deplină proprietate și pașnică folosință, înlătură în ceea ce-i privește buna credință, fiind sancționați, ca atare. Așa fiind, recursul de față urmează a fi respins ca nefondat. În temeiul art. 274 c.pr.civ., recurenții, care au căzut în pretenții urmează a fi obligați și la plata cheltuielilor de judecată în această fază a litigiului, în valoare de 11.900.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii fiscale nr. 2983051 din 10 ianuarie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâții B.I.și B.M.împotriva deciziei nr. 266/A din 3 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III – a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurenți la plata cheltuielilor de judecată, în valoare de 11.900.000 lei, reprezentând onorariul de avocat, către reclamantul C. I. I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2003.