ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7853/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: D.V., Ț.G. și Ț.M. (ultimele două, în calitate de succesoare în drepturi ale defunctei I.E.) au chemat în judecată Guvernul României și R.A. A.P.P.S., solicitând să se dispună anularea parțială a H.G. nr. 533/2002, în care la poziția nr. 712 din Anexa nr. 4, a fost trecut imobilul din București, str. P., care le aparține. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că prin sentința civilă nr. 6823 din 4 mai 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat că imobilul menționat mai sus, a trecut fără titlu, în proprietatea statului și pe cale de consecință, s-a dispus restituirea lui, către actualii proprietari.

Totodată, aceștia au procedat la intabularea dreptului de proprietate, fapt atestat de încheierea nr. 8371 din 9 august 2000, a aceleiași instanțe de judecată. Cu toate acestea, în Anexa nr. 4 a hotărârii guvernamentale, supusă controlului jurisdicțional, la poziția nr. 712, imobilul apare trecut în administrarea pârâtei secunde. Având în vedere că actul administrativ le nesocotește dreptul de proprietate, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, pentru apărarea acestui drept s-au adresat organului emitent, cu o contestație, la care însă, nu au primit nici un răspuns. Prin sentința civilă nr. 101 din 22 ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

De asemenea, a obligat pe pârâți, să plătească reclamantelor, suma de 37.000 lei, cheltuieli de judecată. Instanța a reținut că din probele cu înscrisuri administrate, rezultă fără echivoc vătămarea reclamantelor, în dreptul de proprietate asupra bunului imobil, care nu le-a fost contestat de către Ambasada Braziliei, în calitatea sa de chiriaș, în baza unui contract de închiriere valabil. Pe de altă parte, s-a argumentat că O.U.G. nr. 32/2002, privind comasarea prin absorbție a R.A. L., de către R.A. A.P.P.S., nu poate fi reținută ca temei legal a H.G. nr. 533/2002, iar la data publicării acesteia și a H.G. nr. 240/2001, dreptul reclamantelor fusese recunoscut cu autoritate de lucru judecat și a devenit opozabil terților, inclusiv celor doi pârâți.

Împotriva sentinței au declarat recurs, pârâții Guvernul României și R.A. A.P.P.S. Recurenții au susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamantelor, care nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra imobilului în discuție. Hotărârea judecătorească invocată în acțiune, a fost pronunțată în contradictoriu cu un nonproprietar, respectiv, o persoană care nu a avut calitatea de administrator și pentru acest motiv, ea nu poate fi opusă recurenților. Cu alte cuvinte, față de aceștia, sentința civilă nu a produs nici un efect juridic și deci, ea nu putea constitui temei pentru admiterea acțiunii. Recursurile sunt nefondate.

Așa cum corect a reținut curtea de apel, sentința civilă nr. 6823 din 4 mai 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a statuat cu autoritatea lucrului judecat, că imobilul situat în București, strada P., a fost preluat de stat, fără titlu. O asemenea constatare este de natură a confirma dreptul de proprietate al reclamantelor, dobândit pe cale succesorală și cu titlu de donație asupra imobilului. Dreptul a existat în întreaga perioadă care s-a scurs de la data ocupării lui abuzive de către stat, în anul 1950 și până în prezent. Intabularea dreptului de proprietate, pe numele reclamantelor, efectuată prin încheierile nr. 5477 din 26 mai 2000 și nr. 8271 din 9 august 2000, pronunțate de aceeași instanță, a conferit opozabilitate ergo omnes , dreptului respectiv.

Prin urmare, din moment ce prin acțiunea formulată, se contestă legalitatea hotărârii guvernamentale, în partea privitoare la bunul imobil și se invocă vătămarea dreptului de proprietate recunoscut reclamantelor, în procesul civil, acestea din urmă au legitimare procesuală activă în prezentul litigiu de contencios administrativ, astfel cum judicios a stabilit prima instanță. Referirile făcute de ambii recurenți, în legătură cu hotărârile guvernamentale, având ca obiect transformarea, organizarea și funcționarea regiilor autonome, succesoare în drepturi ale fostului Oficiu de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, respectiv L., sunt lipsite de relevanță în speță, de vreme ce prin toate aceste acte juridice, nu s-a dispus și transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, din patrimoniul municipiului București, în cel al regiilor autonome sau al statului, prin Ministerul Finanțelor Publice.

De altfel, este semnificativ faptul că prin scrisoarea adresată la 28 februarie 2000, Guvernul României, prin Ministerul Afacerilor Externe, a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor, recomandând Ambasadei Republicii Federative a Braziliei la București, care ocupă efectiv clădirea, să perfecteze, cât mai curând posibil contractul de închiriere cu adevărații proprietari ai imobilului. Apreciind așadar, că H.G. nr. 533/2002, nesocotește grav dreptul de proprietate al celor trei reclamante, asupra bunului imobil și că sunt îndeplinite în cauză, cerințele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, în mod corect curtea de apel a admis acțiunea.

În consecință și în lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate chiar din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se respinge recursurile declarate de pârâți. În baza dispozițiilor art. 274 din același cod, recurenții vor fi obligați să plătească intimatei-reclamante D.V., suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial. Văzând și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Guvernul României și de R.A. A.P.P.S. împotriva sentinței civile nr. 101 din 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat; obligă pe recurenți, să plătească intimatei D.V., cheltuieli de judecată în sumă de 5.000.000 lei. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2004.