ÎCCJ, Decizia nr. 235/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 18 iulie 2002, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, inculpatul P.Ș.D.  a fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

S-a reținut că, în ziua de 2 iulie 2002, inculpatul P.Ș.D., în calitate de controlor trafic la secția de Control și Taxe Vamale Giurgiu din cadrul Agenției Naționale a Drumurilor București, aflându-se în exercitarea atribuțiilor acestei funcții, a pretins și primit suma de 200 dolari S.U.A. de la M.A., șofer pe autocamion, pentru a-l lăsa să intre în țară, prin punctul vamal, fără a-i cântări autocamionul.

Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Giurgiu, prin sentința penală nr. 239 din 28 octombrie 2002, a dispus achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

S-a motivat că, față de conținutul imprecis și inconsecvent al declarațiilor martorilor, nu se poate reține că fapta a fost săvârșită de inculpat, care a negat constant că ar fi autorul acesteia.

Apelul declarat de procuror, împotriva sentinței, a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 863 din 23 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a I-a penală, cu motivarea că prima instanță a apreciat în mod just probele administrate în cauză, precum și că modul în care s-a efectuat identificarea inculpatului din grup nu are valoare probatorie, întrucât procesul-verbal încheiat cu prilejul efectuării acestui act procedural nu este semnat și de 2 martori asistenți, care să ateste realitatea împrejurărilor consemnate în acel proces-verbal.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, procurorul a declarat recurs.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 3696 din 11 septembrie 2003, a admis recursul declarat de procuror și, casând decizia atacată, precum și sentința, a condamnat pe inculpat la 3 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

Totodată, făcându-se aplicarea art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 200 dolari S.U.A. și obligarea inculpatului să plătească statului echivalentul acestei sume în lei.

S-a motivat că, din coroborarea întregului material probator administrat în cauză, rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârșit fapta imputată, subliniindu-se, totodată, că se impune să se aibă în vedere că, la recunoașterea din grup efectuată imediat după comiterea faptei, martorii M.A. și M.M. au identificat fără ezitare pe inculpat, ca fiind funcționarul care i-a cerut primului să nu urce autocamionul pe cântar și i-a pretins, apoi, suma de 200 dolari S.U.A.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând temeiul înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., a declarat recurs în anulare, împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză.

S-a susținut că, neținându-se seama de caracterul incomplet al probatoriului administrat, a fost comisă o eroare gravă de fapt, care a avut ca urmare greșita condamnare a inculpatului.

S-a relevat, în acest sens, că, ignorând dispozițiile procedurale referitoare la obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele, precum și principiile prezumției de nevinovăție și al aflării adevărului, instanțele s-au pronunțat, cu privire la fapta imputată inculpatului, pe baza unor probe îndoielnice și contradictorii.

Concretizându-se, s-a învederat că denunțătorul a avut o atitudine oscilantă și echivocă, iar la termenul din 9 septembrie 2002 și-a retractat, în fața instanței, declarațiile inițiale, menționând că nu mai este sigur că inculpatul este persoana care i-a pretins banii.

S-a subliniat că și martorul M.M. a declarat în instanță că are îndoială, dacă inculpatul este persoana ce a purtat discuțiile cu șoferul M.A. și despre care acesta i-a spus că i-a pretins suma de 200 dolari S.U.A.

În fine, s-a arătat că, față de natura cauzei, se impunea să fie audiați, ca martori, șeful de tură P.O. și șefii de secție M.N., G.E., care au fost implicați în operațiunea de cântărire a autocamionului condus de M.A., precum și toți ceilalți salariați ai secției de Control și Taxe Vamale Giurgiu, prezenți la serviciu în ziua de 2 iulie 2002, care au asistat, fie la cântărirea autocamionului, fie la recunoașterea din grup.

În concluzie, invocându-se și împrejurarea că procedura recunoașterii din grup a fost efectuată în faza actelor premergătoare, fără participarea procurorului, căruia îi revenea competența de a îndeplini actele de urmărire penală în cauză, s-a cerut casarea hotărârilor atacate și restituirea dosarului la procuror, în conformitate cu prevederile art. 333  C. proc. pen.

Recursul în anulare nu este fondat.

Contrar celor susținute prin recursul în anulare, împrejurările ce rezultă din aprecierea completă și justă a materialului probator din dosar, în ansamblul său, confirmă în mod neîndoielnic situația de fapt reținută de instanța de recurs, astfel că soluția de condamnare a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, este legală și temeinică.

Este adevărat că procedura prezentării inculpatului, în vederea recunoașterii din grup, a fost efectuată în cadrul actelor premergătoare, dar această probă, consemnată în procesul-verbal ce s-a întocmit, nu poate fi ignorată, ci trebuie folosită ca mijloc de probă în procesul penal, iar în urma confruntării ei, cu ansamblul împrejurărilor rezultate din întregul material probator administrat, să servească drept suport pentru reținerea situației de fapt, în măsura în care este de natură a convinge că reprezintă expresia adevărului.

Or, procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere, fiind întocmit în cauză, cu respectarea tuturor condițiilor impuse de regulile tehnicii criminalistice (dosar urmărire penală), nu poate fi înlăturat doar pe motiv că nu s-a realizat în cadrul efectuării urmăririi penale de către procurorul competent, mai ales că urgența impusă de specificul operațiunii respective nu permitea amânarea administrării probei.

Ținându-se seama de spontaneitatea și certitudinea cu care martorii M.A. și M.M. au recunoscut, fără ezitare, din grupul constituit, pe inculpatul P.Ș.D., ca fiind persoana care i-a cerut șoferului M.A. să tragă autoturismul în afara locului de cântărire a autovehiculului și să-i dea cei 200 dolari S.U.A., în mod corect, s-a apreciat de instanța de recurs că procesul-verbal menționat, al cărui conținut se coroborează cu restul materialului probator, convinge că este expresia adevărului.

Tot astfel, valoarea probatorie a declarațiilor făcute imediat și, apoi, la procuror de martorii M.A. și M.M. (dosar urmărire penală), care coincid, în esența lor, cu cele consemnate în procesul verbal privind prezentarea pentru recunoaștere, nu poate fi tăgăduită, pe motiv că martorii respectivi au manifestat unele ezitări în fața primei instanțe, după trecerea unui interval de timp.

De altfel, în fața instanței, martorii M.A. și M.M. au precizat că mențin declarațiile date în timpul urmăririi penale (dosar primă instanță), iar îndoielile și ezitările ce le-au manifestat în recunoașterea persoanei care a pretins și primit cei 200 dolari S.U.A., poate fi explicată, atât prin efectul avut asupra martorilor respectivi de scurgerea timpului, cât și de posibila evoluție subiectivă, determinată de propria lor atitudine psihică sau de influența unor factori exteriori, care i-au pus în situația să relateze parțial diferit derularea celor întâmplate.

De asemenea, este de observat că aceste probe se coroborează cu relatarea făcută de martorul A.C., că a văzut când M.M. i-a dat șoferului M.A. suma de 200 dolari S.U.A., după ce șoferul, care a coborât din autocamion, i-a spus că inculpatul pretinde 300 dolari S.U.A. (dosar urmărire penală, dosar primă instanță).

Este semnificativ că, nici unul dintre martorii S.R., S.M.M. și B.G., care s-au aflat în momentul respectiv la punctul de efectuare a controlului, nu a făcut relatări de natură a crea îndoieli, cu privire la realitatea celor declarate de cei trei martori sus-menționați și în legătură cu cele consemnate în procesul verbal, privind recunoașterea din grup (dosar urmărire penală, dosar primă instanță).

Așa fiind și, cum, din planșa fotografică, rezultă că la punctul de control exista o singură rampă pe care se afla cântarul electronic, astfel că șoferul M.A. nu se putea sustrage de la cântărirea autocamionului fără ajutorul unui controlor trafic, este evident că instanța de recurs a avut suficiente elemente probatorii, pentru a ajunge la concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunea de luare de mită, pentru care l-a condamnat.

Ca urmare, împrejurarea că inculpatul a negat săvârșirea faptei (dosar urmărire penală, dosar primă instanță), nu poate avea relevanța ce i se atribuie prin recursul în anulare, cât timp susținerile sale sunt lipsite de suport probatoriu.

În concluzie, constatându-se că există certitudine că inculpatul a săvârșit fapta pentru care a fost condamnat de instanța de recurs, astfel că nu s-a comis nici o eroare gravă de fapt și nici nu se justifică restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale, urmează ca recursul în anulare să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței penale nr. 239 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Giurgiu, deciziei penale nr. 863 din 23 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a I-a penală și deciziei nr. 3696 din 11 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul P.Ș.D.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 20 septembrie 2004.