ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3696/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3696/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 239 din 28

octombrie 2002, Tribunalul Giurgiu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu

art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul P.Șt.D. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

Conform art. 88 C. pen., a dedus

reținerea și arestarea preventivă a inculpatului, de la 3 iulie 2002, la 2

august 2002, când a fost pus în libertate.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

A reținut tribunalul că, în fapt, la

data de 2 iulie 2002, s-a stabilit de către organele de urmărire penală că, în

calitate de controlor trafic S.C.T. Giurgiu, A.N.D. București, inculpatul,

aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a pretins și primit suma de

200 dolari S.U.A. de la șoferul camionului, M.A., pentru a-l lăsa să intre în

țară fără a-i cântări camionul.

În urma probatoriului administrat,

instanța de fond a stabilit că există dubii cu privire la identitatea persoanei

făptuitorului, așa încât, nu rezultă cu certitudine că inculpatul este persoana

care a săvârșit fapta dedusă judecății.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu criticând-o pentru

nelegala achitare a inculpatului.

În motivarea apelului, s-a arătat că

în cauză există mai multe procese-verbale de constatare ce consemnează

declarația martorului M.A., conform căreia a dat inculpatului suma de 200

dolari S.U.A. De asemenea, inculpatul a fost recunoscut de martorii M.A. și

M.M.

În aceste condiții, reținerea de

către instanță a unor contradicții cu privire la suma de bani solicitată,

inițial de inculpat și, respectiv, la momentul în care șoferul autocamionului,

i-a cerut martorului M.M. să îi remită suma, nu au relevanță juridică cu

referire la autorul faptei.

Examinând legalitatea și temeinicia

sentinței apelate, în raport de criticile aduse, precum și în conformitate cu

prevederile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelul este

nefondat, motiv pentru care îl respinge prin decizia penală nr. 863 din 23

decembrie 2002.

Pentru a decide astfel, s-a reținut

că instanța fondului a stabilit o corectă situație de fapt și printr-o evaluare

judicioasă a probatoriului administrat a pronunțat o soluție legală și

temeinică.

Că motivarea instanței fondului este

corespunzătoare și face referire în detaliu la toate probele administrate,

astfel că va fi însușită de către Curte și că, în mod corect s-a apreciat

probele administrate în ambele faze ale procesului penal, constatând

contradicții care profită inculpatului.

S-au invocat dispozițiile art. 63

alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora probele nu au o valoare dinainte

stabilită, neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de

preferință între acestea, și că modul în care a pornit urmărirea penală sub

aspectul administrării probatoriilor, nu creează convingerea că aceste probe

reflectă adevărul.

Rezultă că în cauză sesizarea

infracțiunii nu s-a făcut de către șoferul, martor M.A., ci organele de poliție

P.P.F., aflându-se într-un control inopinat, au fost acelea care au constatat

că șoferul M.A. nu a putut prezenta documentele eliberate de S.C.T. Giurgiu,

explicând că i s-a permis să continue drumul, fără a preciza că i s-a pretins

și că a dat cuiva vreo sumă de bani.

Încheindu-se apoi, procesul-verbal,

șoferul M.A. și însoțitorul său au declarat că pentru a trece fără cântărire ar

fi dat bani inculpatului. Numai că acest act nu este semnat și de doi martori

asistenți care să ateste cu certitudine, împrejurările în care s-au făcut

aceste consemnări.

Mai reține instanța „Identificarea inculpatului

efectuându-se în acest mod nu poate avea forță probantă și pe cale de

consecință, este afectată și concludența recunoașterii efectuate la poliție”.

Că descrierea persoanei care a

primit suma de 200 dolari S.U.A., făcută în depozițiile martorilor M.A. și M.M.

conțin elemente care corespund și înfățișării altor persoane prezentate în

grup, persoanele cu nr. 4, 6, 7, și că, în fața instanței acești martori au

arătat că nu sunt siguri că inculpatul este una și aceeași persoană cu

lucrătorul care a pretins mita, motivându-se că recunoașterea inițială și

declarațiile au fost făcute pe fondul unui drum obositor de 20 ore.

În fine, concluzionează instanța ca

fiind cert că la efectuarea percheziției corporale și în incinta punctelor de

lucru nu s-a găsit suma de 200 dolari S.U.A. ci doar 40 Euro și 15 dolari

S.U.A., însă este incert că „s-au dat bani” pentru că dacă ar fi fost așa

martorul ar fi denunțat de la început fapta pentru a fi înlăturată răspunderea

penală.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, critica vizând greșita

achitare a inculpatului, caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18

C. proc. pen.

Se susține în esență, că atât

instanța de fond, cât și instanța de apel au făcut o interpretare eronată a

materialului probator administrat în cauză și deși în motivarea soluțiilor

pronunțate au făcut referire expresă la dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., nu au dat eficiența și interpretarea corectă principiului egalității

probelor în procesul penal.

Neexistând nici un temei legal

pentru a se crea o ordine de preferință a probelor administrate, instanțele

aveau posibilitatea să rețină ca relevante și pertinente numai acele declarații

care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din întreg ansamblul

material probator existent în cauză.

Recursul este fondat.

Pentru a pronunța soluția achitării,

instanțele au aplicat principiul „in dubio pro reo”, reținându-se că probele

administrate la urmărirea penală nu creează convingerea că reflectă adevărul și

că „identificarea inculpatului nu este concludentă”, că o parte din martori au

avut o poziție oscilantă și că în urma percheziției corporale și a celei

efectuate în incinta punctului de lucru, nu au fost identificați banii

presupuși a fi obiectul material al mitei.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită; această dispoziție legală

exclude o ordine de preferință nefăcându-se distincție în ceea ce privește

valoarea în stabilirea adevărului, după cum probele au fost administrate în

faza de urmărire penală ori în aceea a judecății.

Aflarea adevărului presupune

existența unei concordanțe între concluziile la care ajung organele judiciare

și realitatea obiectivă privind fapta și autorul ei.

Prin urmare criteriul determinant în

aprecierea probelor îl constituie forța acestora de a exprima adevărul,

instanței revenindu-i răspunderea de a reține și aprecia aceste probe, ținând

seama de întreg materialul probator și nu numai de cel administrat nemijlocit

în ședința publică.

Examinând probele administrate în

cauză, în spiritul dispozițiilor mai sus citate se constată că acestea conduc

indubitabil la concluzia vinovăției inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii

de luare de mită.

Astfel, rezultă din situația de fapt

că la data de 2 iulie 2002, la intrarea în țară prin punctul Vamal Giurgiu,

camionul condus de M.A. nu a fost cântărit. Mai rezultă că la solicitarea

lucrătorilor de poliție, M.A. încă de la început a precizat că a reușit să

treacă prin punctul vamal fără îndeplinirea formalităților legale, întrucât a

dat suma de 200 dolari S.U.A. controlorului de trafic, cu care a și purtat

negocieri în ceea ce privește cuantumul sumei pe care trebuia să o dea; despre

acest aspect cunosc persoanele care se aflau în autotir, respectiv A.C. și M.M.

Identificarea controlorului

efectuându-se imediat și încheindu-se cu acest prilej un proces-verbal s-a

constatat că autorul infracțiunii este inculpatul pe care M.A. l-a recunoscut

fără ezitare.

Procedându-se la cântărirea camionului

a apărut indicativul „eroare”, întrucât tonajul era cu mult depășit,

constatându-se totodată că pe camion era aplicat numai sigiliul bulgăresc, la

momentul intrării în Bulgaria.

Cu privire la pătrunderea

autoturismului în vamă și trecerea acestuia fără a fi cântărit și discuția

purtată cu lucrătorul vamal cu privire la sumă, martorul M.M. a relatat cu lux

de amănunte.

Cu privire la acest aspect,

relevante sunt și declarațiile martorului care a relatat că după ce au trecut

prin punctul vamal, un lucrător vamal i-a îndrumat să nu urce autocamionul pe

cântar ci să-l parcheze paralel pe o alee laterală. Semnalmentele acestui

lucrător vamal au fost descrise amănunțit de martor, iar la recunoașterea în

grup l-a identificat ca fiind P.Șt.

Martorul a declarat că acest

lucrător vamal i-a făcut semn conducătorului auto să coboare din mașină și să

meargă la el. Au discutat ceva, și când șoferul s-a reîntors la mașină a

afirmat nervos că acesta i-a cerut 200 dolari S.U.A. În continuare, șoferul a

luat această sumă (în bancnote de câte 100) din cutia aflată între scaunele

camionului, a pus-o în talonul camionului și a mers la lucrătorul vamal. Când

s-a întors le-a spus, lui și lui A.C. că i-a înmânat suma lucrătorului vamal.

Și martorul A.C. a declarat cu

privire la discuția șoferului cu lucrătorul vamal relativ la suma pretinsă care

inițial era de 300 dolari S.U.A., pentru ca apoi să accepte 200 dolari S.U.A.

Coroborând toate probele

administrate în cauză, se poate concluziona cu certitudine că acestea converg

către reținerea vinovăției inculpatului, fiind lipsită de temei susținerea

instanței de apel că probele administrate la urmărirea penală nu creează

convingerea că reflectă adevărul, că recunoașterea din grup nu ar fi relevantă

datorită stării de oboseală a martorilor, și că, în sfârșit nu s-au găsit banii

presupuși a fi obiectul material al mitei. Nimic nu justifică înlăturarea

tuturor probelor din dosar ca fiind îndoielnice și lipsite de relevanță și

reținute ca exprimând adevărul doar declarațiile inculpatului care, este știut

că pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu

fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, ceea

ce nu este cazul în speță. Trebuie apreciat care dintre declarații reflectă adevărul,

declarația dată într-un moment foarte apropiat de producerea faptei, declarație

în care se relatează exact cu lux de amănunte evenimentul și o alta dată după

scurgerea unui interval de timp și în care se exprimă îndoiala cu privire la

același aspect redat fidel în primele declarații, mai ales când acestea vizează

recunoașterea unei persoane.

La recunoașterea din grup făcută la

câteva minute după producerea evenimentului, M.A. și M.M. au cunoscut fără

ezitare pe inculpat, pentru ca, la instanță să afirme M.A. „pare să fie cea

(persoana) căreia i-am dat bani însă nu am siguranță că este inculpatul”.

Aceeași îndoială cu privire la

persoana inculpatului și-a manifestat și martorul M.M.

Între această incertitudine cu

privire la persoana inculpatului exprimată de martori în instanță și

certitudinea cu privire la același aspect exprimată în faza de urmărire penală

în declarațiile luate imediat după petrecerea evenimentului, instanța trebuie

să aprecieze care dintre acestea exprimă adevărul.

În raport de dispozițiile care

reglementează aprecierea probelor potrivit cărora probele nu au o valoare mai

dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se formează în urma

examinării tuturor probelor administrate, se poate conchide că vinovăția

inculpatului a fost dovedită.

Pentru săvârșirea faptei de luare de

mită se va aplica inculpatului o pedeapsă la individualizarea căreia se va ava

în vedere gradul concret de pericol social al faptei, împrejurările săvârșirii

acesteia și persoana inculpatului, astfel încât, pedeapsa aplicată să fie aptă

să conducă eficient la realizarea scopului ei astfel cum este circumscris în

dispozițiile art. 52 C. pen.

Se vor face în cauză aplicarea art.

71 și art. 64 C. pen., precum și art. 254 alin. (3) C. pen.

Așa fiind, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 863 din 23

decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, urmând a casa

decizia atacată și sentința penală nr. 239 din 22 octombrie 2002 a Tribunalului

Giurgiu în sensul considerentelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr.

863 din 23 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, privind

pe inculpatul P.Șt.D.

Casează decizia atacată și sentința

penală nr. 239 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Giurgiu.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen.,

condamnă pe inculpat la 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Face aplicarea art. 71 și art. 64 C.

pen.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen.,

confiscă suma de 200 dolari S.U.A. și obligă pe inculpat să plătească statului

echivalentul acestei sume în lei.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 3 iulie 2002, la 2 august 2002.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 5.000.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 septembrie 2003.