ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3696/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 239 din 28 octombrie 2002, Tribunalul Giurgiu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul P.Șt.D. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. Conform art. 88 C. pen., a dedus reținerea și arestarea preventivă a inculpatului, de la 3 iulie 2002, la 2 august 2002, când a fost pus în libertate. Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. A reținut tribunalul că, în fapt, la data de 2 iulie 2002, s-a stabilit de către organele de urmărire penală că, în calitate de controlor trafic S.C.T.

Giurgiu, A.N.D. București, inculpatul, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a pretins și primit suma de 200 dolari S.U.A. de la șoferul camionului, M.A., pentru a-l lăsa să intre în țară fără a-i cântări camionul. În urma probatoriului administrat, instanța de fond a stabilit că există dubii cu privire la identitatea persoanei făptuitorului, așa încât, nu rezultă cu certitudine că inculpatul este persoana care a săvârșit fapta dedusă judecății. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu criticând-o pentru nelegala achitare a inculpatului. În motivarea apelului, s-a arătat că în cauză există mai multe procese-verbale de constatare ce consemnează declarația martorului M.A., conform căreia a dat inculpatului suma de 200 dolari S.U.A.

De asemenea, inculpatul a fost recunoscut de martorii M.A. și M.M. În aceste condiții, reținerea de către instanță a unor contradicții cu privire la suma de bani solicitată, inițial de inculpat și, respectiv, la momentul în care șoferul autocamionului, i-a cerut martorului M.M. să îi remită suma, nu au relevanță juridică cu referire la autorul faptei. Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în raport de criticile aduse, precum și în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelul este nefondat, motiv pentru care îl respinge prin decizia penală nr. 863 din 23 decembrie 2002. Pentru a decide astfel, s-a reținut că instanța fondului a stabilit o corectă situație de fapt și printr-o evaluare judicioasă a probatoriului administrat a pronunțat o soluție legală și temeinică.

Că motivarea instanței fondului este corespunzătoare și face referire în detaliu la toate probele administrate, astfel că va fi însușită de către Curte și că, în mod corect s-a apreciat probele administrate în ambele faze ale procesului penal, constatând contradicții care profită inculpatului. S-au invocat dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora probele nu au o valoare dinainte stabilită, neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între acestea, și că modul în care a pornit urmărirea penală sub aspectul administrării probatoriilor, nu creează convingerea că aceste probe reflectă adevărul. Rezultă că în cauză sesizarea infracțiunii nu s-a făcut de către șoferul, martor M.A., ci organele de poliție P.P.F., aflându-se într-un control inopinat, au fost acelea care au constatat că șoferul M.A.

nu a putut prezenta documentele eliberate de S.C.T. Giurgiu, explicând că i s-a permis să continue drumul, fără a preciza că i s-a pretins și că a dat cuiva vreo sumă de bani. Încheindu-se apoi, procesul-verbal, șoferul M.A. și însoțitorul său au declarat că pentru a trece fără cântărire ar fi dat bani inculpatului. Numai că acest act nu este semnat și de doi martori asistenți care să ateste cu certitudine, împrejurările în care s-au făcut aceste consemnări. Mai reține instanța „Identificarea inculpatului efectuându-se în acest mod nu poate avea forță probantă și pe cale de consecință, este afectată și concludența recunoașterii efectuate la poliție”. Că descrierea persoanei care a primit suma de 200 dolari S.U.A., făcută în depozițiile martorilor M.A.

și M.M. conțin elemente care corespund și înfățișării altor persoane prezentate în grup, persoanele cu nr. 4, 6, 7, și că, în fața instanței acești martori au arătat că nu sunt siguri că inculpatul este una și aceeași persoană cu lucrătorul care a pretins mita, motivându-se că recunoașterea inițială și declarațiile au fost făcute pe fondul unui drum obositor de 20 ore. În fine, concluzionează instanța ca fiind cert că la efectuarea percheziției corporale și în incinta punctelor de lucru nu s-a găsit suma de 200 dolari S.U.A. ci doar 40 Euro și 15 dolari S.U.A., însă este incert că „s-au dat bani” pentru că dacă ar fi fost așa martorul ar fi denunțat de la început fapta pentru a fi înlăturată răspunderea penală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, critica vizând greșita achitare a inculpatului, caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Se susține în esență, că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au făcut o interpretare eronată a materialului probator administrat în cauză și deși în motivarea soluțiilor pronunțate au făcut referire expresă la dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nu au dat eficiența și interpretarea corectă principiului egalității probelor în procesul penal. Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință a probelor administrate, instanțele aveau posibilitatea să rețină ca relevante și pertinente numai acele declarații care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din întreg ansamblul material probator existent în cauză.

Recursul este fondat. Pentru a pronunța soluția achitării, instanțele au aplicat principiul „in dubio pro reo”, reținându-se că probele administrate la urmărirea penală nu creează convingerea că reflectă adevărul și că „identificarea inculpatului nu este concludentă”, că o parte din martori au avut o poziție oscilantă și că în urma percheziției corporale și a celei efectuate în incinta punctului de lucru, nu au fost identificați banii presupuși a fi obiectul material al mitei. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită; această dispoziție legală exclude o ordine de preferință nefăcându-se distincție în ceea ce privește valoarea în stabilirea adevărului, după cum probele au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecății.

Aflarea adevărului presupune existența unei concordanțe între concluziile la care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă privind fapta și autorul ei. Prin urmare criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forța acestora de a exprima adevărul, instanței revenindu-i răspunderea de a reține și aprecia aceste probe, ținând seama de întreg materialul probator și nu numai de cel administrat nemijlocit în ședința publică. Examinând probele administrate în cauză, în spiritul dispozițiilor mai sus citate se constată că acestea conduc indubitabil la concluzia vinovăției inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Astfel, rezultă din situația de fapt că la data de 2 iulie 2002, la intrarea în țară prin punctul Vamal Giurgiu, camionul condus de M.A.

nu a fost cântărit. Mai rezultă că la solicitarea lucrătorilor de poliție, M.A. încă de la început a precizat că a reușit să treacă prin punctul vamal fără îndeplinirea formalităților legale, întrucât a dat suma de 200 dolari S.U.A. controlorului de trafic, cu care a și purtat negocieri în ceea ce privește cuantumul sumei pe care trebuia să o dea; despre acest aspect cunosc persoanele care se aflau în autotir, respectiv A.C. și M.M. Identificarea controlorului efectuându-se imediat și încheindu-se cu acest prilej un proces-verbal s-a constatat că autorul infracțiunii este inculpatul pe care M.A. l-a recunoscut fără ezitare. Procedându-se la cântărirea camionului a apărut indicativul „eroare”, întrucât tonajul era cu mult depășit, constatându-se totodată că pe camion era aplicat numai sigiliul bulgăresc, la momentul intrării în Bulgaria.

Cu privire la pătrunderea autoturismului în vamă și trecerea acestuia fără a fi cântărit și discuția purtată cu lucrătorul vamal cu privire la sumă, martorul M.M. a relatat cu lux de amănunte. Cu privire la acest aspect, relevante sunt și declarațiile martorului care a relatat că după ce au trecut prin punctul vamal, un lucrător vamal i-a îndrumat să nu urce autocamionul pe cântar ci să-l parcheze paralel pe o alee laterală. Semnalmentele acestui lucrător vamal au fost descrise amănunțit de martor, iar la recunoașterea în grup l-a identificat ca fiind P.Șt. Martorul a declarat că acest lucrător vamal i-a făcut semn conducătorului auto să coboare din mașină și să meargă la el. Au discutat ceva, și când șoferul s-a reîntors la mașină a afirmat nervos că acesta i-a cerut 200 dolari S.U.A.

În continuare, șoferul a luat această sumă (în bancnote de câte 100) din cutia aflată între scaunele camionului, a pus-o în talonul camionului și a mers la lucrătorul vamal. Când s-a întors le-a spus, lui și lui A.C. că i-a înmânat suma lucrătorului vamal. Și martorul A.C. a declarat cu privire la discuția șoferului cu lucrătorul vamal relativ la suma pretinsă care inițial era de 300 dolari S.U.A., pentru ca apoi să accepte 200 dolari S.U.A. Coroborând toate probele administrate în cauză, se poate concluziona cu certitudine că acestea converg către reținerea vinovăției inculpatului, fiind lipsită de temei susținerea instanței de apel că probele administrate la urmărirea penală nu creează convingerea că reflectă adevărul, că recunoașterea din grup nu ar fi relevantă datorită stării de oboseală a martorilor, și că, în sfârșit nu s-au găsit banii presupuși a fi obiectul material al mitei.

Nimic nu justifică înlăturarea tuturor probelor din dosar ca fiind îndoielnice și lipsite de relevanță și reținute ca exprimând adevărul doar declarațiile inculpatului care, este știut că pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, ceea ce nu este cazul în speță. Trebuie apreciat care dintre declarații reflectă adevărul, declarația dată într-un moment foarte apropiat de producerea faptei, declarație în care se relatează exact cu lux de amănunte evenimentul și o alta dată după scurgerea unui interval de timp și în care se exprimă îndoiala cu privire la același aspect redat fidel în primele declarații, mai ales când acestea vizează recunoașterea unei persoane.

La recunoașterea din grup făcută la câteva minute după producerea evenimentului, M.A. și M.M. au cunoscut fără ezitare pe inculpat, pentru ca, la instanță să afirme M.A. „pare să fie cea (persoana) căreia i-am dat bani însă nu am siguranță că este inculpatul”. Aceeași îndoială cu privire la persoana inculpatului și-a manifestat și martorul M.M. Între această incertitudine cu privire la persoana inculpatului exprimată de martori în instanță și certitudinea cu privire la același aspect exprimată în faza de urmărire penală în declarațiile luate imediat după petrecerea evenimentului, instanța trebuie să aprecieze care dintre acestea exprimă adevărul. În raport de dispozițiile care reglementează aprecierea probelor potrivit cărora probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se formează în urma examinării tuturor probelor administrate, se poate conchide că vinovăția inculpatului a fost dovedită.

Pentru săvârșirea faptei de luare de mită se va aplica inculpatului o pedeapsă la individualizarea căreia se va ava în vedere gradul concret de pericol social al faptei, împrejurările săvârșirii acesteia și persoana inculpatului, astfel încât, pedeapsa aplicată să fie aptă să conducă eficient la realizarea scopului ei astfel cum este circumscris în dispozițiile art. 52 C. pen. Se vor face în cauză aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., precum și art. 254 alin. (3) C. pen. Așa fiind, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 863 din 23 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, urmând a casa decizia atacată și sentința penală nr. 239 din 22 octombrie 2002 a Tribunalului Giurgiu în sensul considerentelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 863 din 23 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpatul P.Șt.D. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 239 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Giurgiu. În baza art. 254 alin. (1) C. pen., condamnă pe inculpat la 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Face aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 254 alin. (3) C. pen., confiscă suma de 200 dolari S.U.A. și obligă pe inculpat să plătească statului echivalentul acestei sume în lei. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 3 iulie 2002, la 2 august 2002. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 5.000.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 septembrie 2003.