ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1809/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1809/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Giurgiu, din 7 august 2002, s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpaților C.P.N. și I.V., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu referite la art. 254 alin. (1) C.

pen., reținându-se că la data de 27 iunie 2002, cei doi inculpați, angajați la

S.G.T. Giurgiu – A.N.D. București, în calitate de controlori de trafic,

aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au pretins și primit de la

G.M. prin intermediul numitului C.G., suma de 230 dolari S.U.A., pentru a

permite autovehiculului condus de acesta să părăsească Vama Giurgiu, fără a fi

cântărit, deși greutatea acestuia depășea limita admisă.

În urma cercetării

judecătorești efectuată de către Tribunalul Giurgiu și în raport de materialul

probator existent la dosar, la data de 20 decembrie 2002, a fost pronunțată

sentința penală nr. 315 prin care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat

inculpatul C.P.N., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin.

(1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a luat act că inculpatul a

fost reținut și arestat preventiv de la 28 iunie 2002 la 16 iulie 2002.

Prin aceeași sentință, în

baza art. 6 din Legea 78/2000, cu referire la art. 254 alin. (1) C. pen., cu

aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul I.V. la o

pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen., s-a

dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei și a fost fixat termen de

încercare potrivit art. 82 C. pen., pe o durată de 4 ani, atrăgându-i-se

atenția inculpatului asupra art. 83 C. pen.

S-a dedus din pedeapsa

aplicată inculpatului durata reținerii și a arestării preventive de la 28 iunie

2002 la 18 iulie 2002.

În baza art. 254 alin. (3)

C. pen., s-a confiscat în folosul statului de la inculpatul I.V. suma de 230

dolari S.U.A.

A fost obligat inculpatul

I.V. să plătească către stat suma de 2.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare.

S-a reținut ca situație de

fapt în esență, că la data de 27 iunie 2002, inculpatul I.V., angajat la S.C.T.

Giurgiu – A.N.D. București, în calitatea de controlor de trafic, aflându-se în

exercitarea atribuțiunilor de serviciu, a pretins și primit de la G.M. suma de

230 dolari S.U.A. pentru a permite autovehiculului condus de acesta să

părăsească Vama Giurgiu, fără a fi cântărit, deși greutatea acestuia depășea

limita admisă.

Cu privire la inculpatul

C.P.N., s-a arătat că, deși acesta se afla în tură tot în calitatea de

controlor de trafic, acesta nu a pretins și nici nu a primit vreo sumă de bani,

prezența lui a fost numai de moment când autovehiculul a fost ridicat pe cântar

pentru cântărire, după care a plecat.

Faptul că inculpatul și-a

exprimat punctul de vedere în discuțiile purtate cu conducătorul auto G.M. și

C.G. în legătură cu greutatea depășită a mașinii, acest lucru nu-l încriminează

și prin urmare, nu se face vinovat de comiterea infracțiunii de luare de mită.

Prin urmare, a fost

condamnat numai inculpatul I.V., pentru comiterea infracțiunii de luare de mită

la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării.

În ceea ce privește pe acest

inculpat, s-a menționat că pedeapsa pe care urmează să o execute din punct de

vedere a duratei și modalității de executare, este de natură să ducă la

reeducarea sa.

Referitor la inculpatul

C.P.N., reținând că acesta nu a comis nici o faptă de natură penală, în sensul

că în calitate de controlor de trafic, nici nu a pretins și nici nu a primit

vreo sumă de bani, urmează să fie achitat de orice penalitate și în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,

s-a dispus achitarea acestuia pentru comiterea infracțiunii de luare de mită,

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr.

78/2000.

Potrivit art. 362 și art.

363 C. proc. pen., sentința a fost atacată cu apel de către parchet și

inculpatul I.V., care în motivele scrise și susținute oral, a fost criticată

hotărârea pe aspecte de nelegalitate și netemeinicie.

Parchetul a considerat

nelegală sentința sub aspectul achitării inculpatului C.P.N., în sensul că deși

a participat alături de celălalt inculpat în calitate de coautor, în mod cu

totul eronat și contrar probelor de la dosar a fost achitat.

Se dezvoltă motivul de

recurs, arătându-se că potrivit art. 254 C. pen., pentru existența acestei

infracțiuni este suficient ca inculpatul să fi pretins bani sau alte foloase,

fără a fi necesar să fi primit efectiv aceste bunuri. Ori, potrivit

probatoriului de la dosar, inculpatul a fost cel care a discutat cu șoferul

tirului, solicitându-i suma de 250 dolari S.U.A., astfel că, el este

participant sub forma coautoratului la săvârșirea infracțiunii de luare de

mită.

Inculpatul I.V., a invocat o

singură critică și aceasta se referă la greșita condamnare pe considerent că

suma de bani a fost găsită asupra sa și era dată pentru a fi schimbată în

vederea achitării taxelor aferente depășirii greutății legale a autocamionului,

solicitând achitarea.

Prin urmare, s-a solicitat

admiterea apelurilor, desființarea în parte a sentinței și înlăturarea

aspectelor de nelegalitate și netemeinicie, potrivit motivelor arătate.

Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, a examinat apelurile declarate în raport de motivele

invocate, de actele și lucrările de la dosar, de sentința pronunțată în cauză,

cum și din oficiu, potrivit art. 371 C. proc. pen., astfel că, prin decizia

penală nr. 223/ A din 16 aprilie 2003, a fost admis numai apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și desființată în parte sentința

penală nr. 315 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu, în sensul că

rejudecând, a fost condamnat inculpatul C.P.N. la o pedeapsă de 4 ani

închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute

de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a făcut aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

S-a dedus prevenția pentru

inculpat de la data de 28 iunie la 16 iulie 2002.

Apelul inculpatului I.V.

declarat împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat.

În considerentele deciziei,

s-a arătat că în mod eronat prima instanță, față de probatoriul de la dosar a

ajuns la concluzia nevinovăției inculpatului C.P.N.

Se mai arată că, nu există

nici un dubiu cu privire la săvârșirea de către inculpat a faptei pentru care a

fost trimis în judecată, constând în pretinderea unei sume de bani în valută de

la șoferul autovehiculului, respectiv martorului G.M., pentru a permite

intrarea în țară în condițiile în care, autovehiculului în cauză, depășea

greutatea admisă de normele legale în vigoare.

În cursul urmăririi penale,

martorii G.M. și C.G. au susținut în mod constant vinovăția ambilor inculpați,

arătând că inculpatul C.P.N. a fost cel care a cerut suma de 250 dolari S.U.A.,

iar G.M. i-a oferit mai întâi suma de 200 dolari S.U.A., sumă pe care însă nu

l-a mulțumit pentru ca în final suma de 230 dolari să fie acceptată de ambii

inculpați, iar cel care a primit-o a fost inculpatul I.V.

Că ambii martori au revenit

în cursul cercetării judecătorești asupra declarațiilor pe care le-au dat

inițial în cauză, fără a oferi vreo explicație logică, nu poate înlătura

valoarea probatorie a acestora, neexistând o ierarhizare legală a probelor după

cum sunt administrate într-una sau alta din fazele procesuale, și ca atare s-a

impus înlăturarea acestora.

Vinovăția celor doi

inculpați se mai arată că se desprinde și din convorbirile telefonice purtate

de inculpatul I.V. cu soția inculpatului C.P.N. vizând împrejurările concrete

prin care martorii să revină asupra celor declarate la urmărirea penală.

Conchizând că cei doi

inculpați se fac vinovați în egală măsură de comiterea infracțiunii de luare de

mită și că, instanța de fond printr-o interpretare trunchiată a probelor și în

mod eronat a ajuns la concluzia că, inculpatul C.P.N. nu se face vinovat de

comiterea infracțiunii.

Ca atare, reținându-se

vinovăția în sarcina inculpatului C.P.N., a fost admis apelul parchetului,

desființată în parte sentința și reținând vinovăția în comiterea infracțiunii,

în baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu referite la art. 6 din Legea nr.

78/2000, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu

executarea în regim privativ de libertate cum și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

La individualizarea și

aplicarea pedepsei în ceea ce privește pe acest inculpat s-a menționat că au

fost avute în vedere toate criteriile înscrise la art. 72 C. pen., referitoare

la gradul de pericol social al faptei comise, împrejurările și modul în care a

fost săvârșită, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar și datele personale

ale inculpatului, privind poziția sa nesinceră, astfel încât pedeapsa să fie de

natură să ducă la reeducarea sa.

În ceea ce privește apelul

declarat de inculpatul I.V., constând în aceea că nu a comis infracțiunea, se

constată că este o critică formală, întrucât probatoriul de la dosar

demonstrează în mod cert și fără echivoc că ambii inculpați au pretins și

primit suma de 230 dolari S.U.A. și ca atare, a fost respins apelul în baza

art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Împotriva deciziei

pronunțate în cauză, în temeiul art. 385

3

C. proc. pen., s-a

declarat recurs numai de inculpatul C.P.N., invocând aspecte de nelegalitate și

netemeinice, cu privire la hotărârea Curții de Apel București.

În ședința publică din 16

martie 2004, recurentul inculpat a ridicat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 63 pct. 2, art. 65 pct. 1 și art. 385

14

pct. 1 C.

proc. pen., în raport de art. 1 pct. 4, art. 21 pct. 2 din Constituție și de

prevederile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.

A fost examinată

admisibilitatea excepției, potrivit art. 23 pct. 1 din Legea nr. 47/1992

republicată, de către Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a constatat că

textele procedurale penale a căror constituționalitate se invocă se referă la

„probele și aprecierea lor” art. 63 C. proc. pen.; la „sarcina administrării

probelor” art. 65 C. proc. pen. și verificarea hotărârii în instanța de recurs

(art. 385

14

C. proc. pen.) și ca urmare, acestea constituie texte de

lege de care depinde soluționarea recursurilor. Aceste dispoziții procesuale sunt

în vigoare, nefiind abrogate sau constatate ca fiind neconstituționale printr-o

decizie a Curții Constituționale.

Ca atare, prin încheierea

din 16 martie 2004, a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63 pct. 2, art. 65 pct.

1 și art. 385

14

pct. 1 C. proc. pen., ridicată de

recurentul-inculpat C.P.N., în conformitate cu prevederile art. 23 pct. 4 din

legea nr. 47/1992 republicată.

În baza art. 303 alin. ultim

C. proc. pen., s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea

excepției de neconstituționalitate, astfel că a fost trimis dosarul Curții

Constituționale.

Înalta Curte de Casație și

Justiție exprimându-și opinia asupra excepție de neconstituționalitate

ridicată, potrivit art. 23 pct. 4 din Legea nr. 47/1992 a considerat că aceasta

este nefondată pentru următoarele considerente.

Art. 63 pct. 2 C. proc.

pen., se referă la probele administrate de organul de cercetare penală și de

instanța de judecată care nu au o valoare mai dinainte stabilită și că

aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța

de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării

adevărului.

Sintagma „aprecierea

fiecărei probe se face de organul de urmărire penală” și nu conține nici o

dispoziție contrară prevederilor constituționale invocate.

Astfel, nu contravine în

primul rând principiului separațiilor și echilibrului puterilor, garantat prin

art. 1 pct. 4 din Constituție, potrivit căruia „statul se organizează potrivit

principiului separației și echilibrului puterilor”, legislativă, executivă și

judecătorească, în cadrul democrației constituționale.

Instituția judecătorului de

instrucție invocată de autorul excepției, ca argument de neconstituționalitate

nu există încă în dreptul procesului penal român și nici nu este încă

reglementată de Constituție sau de Codul de procedură penală român, așa încât

nu poate fi un argument fundamentat în susținerea neconstituționalității

dispozițiilor procedurale menționate. Tot astfel, nu sunt încălcate nici

prevederile constituționale cuprinse în art. 131 pct. 1 și 3 potrivit căruia

parchetul funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează

activitatea de cercetare penală a poliției judiciare în condițiile legii.

Prevederea potrivit căreia

probele nu au valoare prestabilită este firească și nu este nici de natură a

îngrădi accesul liber la justiție, garantat prin art. 21 pct. 2 din

Constituție. Tot astfel, nu încalcă nici principiul imparțialității și

egalității justiției pentru toți.

De asemenea, participarea

procurorului la judecarea cauzei nu reprezintă o imixtiune în independența

justiției, ci tocmai o îndeplinire a unor atribuții constituționale prevăzute

de art. 131 pct. 1 și 3, de a reprezenta interesele generale ale societății, de

a apăra ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

De altfel, nu procurorul

este cel care dă sentința sau decizie, el susține acuzarea și pune concluzii

reprezentând Ministerul Public.

Înalta Curte a arătat că,

nici dispozițiile art. 385

14

pct. 1 C. proc. pen., nu contravine

textelor constituționale invocate, deoarece instanța de recurs poate verifica

hotărârea atacată doar pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei.

În final, Înalta Curte și-a

exprimat opinia în sensul netemeiniciei excepției de neconstituționalitate în

întregul el, în raport cu toate textele constituționale invocate.

Considerând însă admisibilă

cererea, așa cum s-a mai arătat s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu

soluționarea excepției potrivit art. 23 pct. 4 din Legea nr. 47/1992

republicată.

Curtea Constituțională a

examinat excepția de neconstituționalitate ridicată de inculpat, a

dispozițiilor art. 62 pct. 2, art. 65 alin. (l) și art. 385

14

alin.

(1) C. proc. pen. și prin decizia nr. 344 din 21 septembrie 2004 a respins

excepția de neconstituționalitate vizând textele de lege menționate.

În considerentele deciziei

s-a argumentat în sensul punctului de vedere exprimat de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Cu ocazia soluționării

recursului, inculpatul a invocat motive de recurs referitoare la greșita

condamnare în contextul în care, din probele de la dosar nu rezultă în mod clar

vinovăția sa, solicitând achitarea.

Al doilea motiv, se referă

la contradicțiile existente în declarațiile martorilor, astfel că, instanțele

nu au manifestat rol activ pentru a stabilii o situație de fapt fără echivoc,

situație față de care se impune casarea deciziei cum și a sentinței și

trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond.

Al treilea motiv și ultimul,

se referă la greșita individualizare a pedepsei ca fiind mare, exagerată,

precum și a modalității de executare în sensul de a i se reduce pedeapsa și de

a i se aplica dispozițiile art. 81 C. pen.

Motivele de recurs invocate,

constituie cazuri de casare înscrise la pct. 17

1

, 18 și 14 de la

art. 385

9

C. proc. pen.

Examinând recursul declarat,

în raport de motivele invocate, de actele și dovezile de la dosar, de decizia

pronunțată în cauză, de cazurile de casare invocate, cum și din oficiu, se

constată că recursul declarat este nefondat pentru considerente ce vor fi

expuse mai jos:

Referitor la primul motiv de

recurs, constând în aceea că nu se face vinovat de comiterea infracțiunii de

luare de mită, întrucât nu a primit nici o sumă de bani, iar probele de la

dosar confirmă susținerea sa, solicitând achitarea se apreciază că este

neîntemeiată.

Potrivit materialul probator

existent la dosarul cauzei, în contextul său și în mod unitar, rezultă în mod

indubitabil că cei doi inculpați, în ziua de 27 iunie 2002 au pretins în

calitate de controlori în Vama Giurgiu de la martorul G.M. suma de 250 dolari

S.U.A., întrucât autovehiculul pe care îl conducea depășea greutatea admisă pe

osii prevăzută de normele în vigoare și în urma negocierii, la indicația

recurentului - inculpat C.P.N., s-a achitat de către martor prin intermediul

lui C.G. suma de 230 dolari S.U.A., după care li s-a dat voie să părăsească

vama.

Declarațiile celor doi

martori se coroborează cu convorbirea telefonică purtată de către inculpatul

I.V. cu soția inculpatului C.P.N., prin care se asigurau reciproc că, în cazul

în care martorii vor revenii asupra declarațiilor nu vor suporta consecințe și

nu vor fi trași la răspundere penală.

Acest material probator se

completează și cu declarațiile martorei C.A.R., care arată că cei doi inculpați

nu au evidențiat greutatea autovehiculului în evidența de cântar și nici nu a

fost vreo discuție ca martorul să-i fi lăsat vreo sumă de bani, vreunuia dintre

inculpați pentru a achita suma de 11.000.000 lei, ce reprezintă taxe legale

pentru depășirea greutății admise, taxe ce au fost plătite de către martorul

B.M.

Așa fiind, rezultă fără

echivoc că este nesemnificativ faptul că, potrivit art. 254 C. pen., elementul

material al infracțiunii de luare de mită îl constituie numai primirea sumei de

bani, nu și pretinderea.

Ori, potrivit art. 254 alin.

(1) C. pen., elementul material al infracțiunii de luare de mită îl constituie

fapta funcționarului, care direct sau indirect pretinde ori primește bani sau

alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase

sau nu o respinge în scopul de a îndeplinii, a nu îndeplinii, ori a întârzia

îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a

face un act contrar acestor îndatoriri.

Cum recurentul inculpat a

fost cel care a pretins suma de bani de la martorul G.M. în prezența și a

celuilalt coinculpat, că negocierea s-a purtat între toți, iar numai după ce

s-a achitat suma pretinsă i s-a dat voie să părăsească V.G., se constată că în

mod just instanța de apel a apreciat că în cauză este întrunită atât latura

materială cât și subiectivă a infracțiunii de luare de mită.

Prin urmare, fiind

îndeplinite cerințele esențiale ale laturii obiective și subiective, vizând

comiterea infracțiunii de luare de mită, în mod corect și în conformitate cu

prevederile legii, se apreciază că, recurentul a participat alături de celălalt

inculpat la comiterea infracțiunii de luare de mită.

În ceea ce privește cel de-al

doilea motiv de recurs invocat de recurent constând în aceea că instanțele au

încălcat dispozițiile art. 4 și art. 287 C. proc. pen., potrivit cărora erau

obligate să manifeste rol activ în stabilirea cu certitudine a vinovăției sale,

astfel că, se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță de fond, se constată că este de asemenea neîntemeiat.

În faza de cercetare

judecătorească, cum și de urmărire penală, recurentul inculpat nu a invocat

probe așa cum rezultă din materialul probator de la dosar pe care instanța să

nu le aibă în vedere și să nu fie încuviințate.

Și ultima critică invocată

de către recurent, constând în greșita individualizare a pedepsei sub aspectul

duratei, ca fiind mare, exagerată, ca de altfel și a modalității de executare,

în sensul că sunt temeiuri că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea

art. 81 C. pen., se constată că este, de asemenea, neîntemeiată.

Instanța de apel a făcut o justă și

corectă individualizare a pedepsei, atât sub aspectul duratei cât și a

modalității de executare, fiind avute în vedere atât prevederile art. 72 C.

pen., referitoare la gradul de pericol social mărit al faptei comise,

împrejurările și modul în care a fost săvârșită infracțiunea și limitele de

pedeapsă prevăzute de lege, dar și datele personale ale inculpatului, care pe

tot parcursul desfășurării procesului penal a manifestat o poziție nesinceră.

Ca atare, nu sunt temeiuri

care să justifice reducerea pedepsei sau schimbarea modalității de executare,

întrucât pedeapsa de 4 ani închisoare cu executarea în regim de detenție

reflectă gravitatea faptei, vinovăția inculpatului și periculozitatea sa

socială, fiind de natură să ducă la reeducarea acestuia și să atingă

finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen.

Conchizând că, în cauză a

fost pronunțată o decizie legală și temeinică atât din punct de vedere al

reținerii corecte a situației de fapt, a încadrării juridice, a vinovăției

inculpatului, cum și a tragerii la răspundere penală prin durata pedepsei

aplicate și modalitatea de executare, că motivele de recurs invocate nu

constituie cazuri de casare, iar din oficiu nu se constată potrivit art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen., recursul declarat se va respinge, ca nefondat, în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Se va deduce din pedeapsa

aplicată timpul reținerii și al arestării preventive de la 28 iunie 2002 la 16

iulie 2002.

Văzând și dispozițiile art.

189 și urm. C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul C.P.N. împotriva deciziei penale nr. 223/ A din

16 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa

aplicată, timpul reținerii și al arestării preventive de la 28 iunie 2002, la

16 iulie 2002.

Obligă pe recurent la plata

sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 15 martie 2005.