ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6422/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 212 din 10 martie 1960 a Tribunalului Popular al orașului Iași, a fost condamnat, printre alții, inculpatul B.D. la 6 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea, prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947. Totodată s-a dispus confiscarea a 201 monede de aur, 1100 dolari S.U.A., 1000 franci elvețieni și confiscarea parțială a averii, conform art. 25 pct. 6 alin. III C. pen., respectiv bunurile sechestrate asigurător în valoare de 6800 lei și imobilul situat în Iași. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, printre altele, în fapt, că inculpatul B.D., contrar dispozițiilor legale, a deținut 201 monede de aur, 1100 dolari S.U.A.

și 1000 franci elvețieni, pe care le-a îngropat în curtea casei sale. Tribunalul Regional Iași, prin decizia penală nr. 1333 din 21 iulie 1960, printre altele a admis recursul declarat de inculpatul B.D. și în temeiul art. 5 alin. II din Decretul nr. 211/1960 a încetat procesul penal pornit contra inculpatului, menținând dispozițiile privind confiscarea monedelor. În baza art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, împotriva acestor hotărâri pe care le consideră că au fost pronunțate cu încălcarea legii prin greșita condamnare a inculpatului B.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947.

S-a invocat faptul că dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 5 din Legea nr. 284 din 15 august 1947, art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior erau în contradicție atât cu art. 15 și art. 17 din Constituția României din 1923, cu art. 8 și art. 9 din Constituția României adoptată în anul 1948, art. 12 din Constituția din 1952, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U., fiind menite să lipsească pe cetățeanul român de proprietatea sa în mod abuziv, contravenind cu legea fundamentală română în vigoare atât la data incriminării obligației de cedare a valorilor arătate, cât și la data condamnării inculpatului. Mai mult, pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului aplicată pe lângă pedeapsa închisorii era menită să aducă atingerea dreptului de proprietate.

În atare situație, Legea nr. 284/1947 contravine principiilor și normelor legii fundamentale, având un caracter neconstituțional, cum a constatat și instanța supremă prin decizia nr. 1456 din 3 octombrie 2001 în acord cu deciziile Curții Constituționale. În speță, inculpatul B.D. a mărturisit că, din veniturile realizate din muncă, a achiziționat de la diverse persoane, printre care și de la K.S. (inculpat în cauză) monedele și valuta ce au fost ascunse în pământ în incinta imobilului său. Așadar, Legea nr. 284/1947 fiind esențialmente neconstituțională, fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori declara aurul și alte valori nu poate fi considerată infracțiune, lipsindu-i o trăsătură esențială, aceea de a fi prevăzută într-o lege penală, și ca atare, se impune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. b) C. proc.

pen., achitarea inculpatului B.D. și înlăturarea măsurii de siguranță a confiscării. Pentru acest motiv, s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei, în limitele arătate. Examinând hotărârile atacate în raport de cazul de recurs în anulare invocat, Înalta Curte constată, în baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare ca fiind fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta. În conformitate cu art. 1 și art. 2 din Legea nr. 284 din 15 august 1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri și ordine de plată, disponibil în conturi și creanțe în valută străină în țară și străinătate erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea acestei legi în M. Of.

să le predea B.N.R., contra plată în lei la cursul oficial. Aceeași obligație revenea, potrivit art. 5, celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât în baza unei autorizații și după intrarea în vigoare a legii. Nerespectarea acestor dispoziții era considerată infracțiune și se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani și amendă egală cu încicitul valorilor confiscate, fără a se putea acorda circumstanțe atenuante. Potrivit art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior, în cazul infracțiunilor săvârșite în dauna economiei naționale, printre care și cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată pedeapsa complementară a confiscării averii.

Dispozițiile incriminatoare mai sus arătate erau în contradicție cu prevederile constituționale în vigoare la data adoptării și aplicării acelor acte normative, precum și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948. Astfel, prin art. 15 și art. 17 din Constituția României din 1923 (repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849 din 31 august 1944, privind drepturile românilor și nr. 1849 din 10 octombrie 1944) s-a statuat că „nici o lege nu poate înființa confiscarea averilor” și că „proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică”.

De asemenea, prin art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948 s-a stabilit că „proprietatea particulară și dreptul la moștenire sunt recunoscute și garantate de lege”, că „proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială și că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”. Prin art. 12 din Constituția din 1952 s-a prevăzut că „dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare pe lângă casă, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege”.

În sfârșit, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. s-a statuat că orice persoană are dreptul la proprietate” și că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. Față de caracterul imperativ al dispozițiilor constituționale, așa cum ele au evoluat în timp și de forța juridică a principiului consfințit în acel document de drept internațional, se constată că normele de drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947 erau menite să lipsească cetățeanul român de proprietatea sa, în mod brutal, fiind astfel neconstituționale în raport cu însăși legea fundamentală română în vigoare, atât la data incriminării obligației de cedare a valorilor arătate, cât și la data condamnării inculpatului.

De asemenea, măsura de siguranță a confiscării contravenea dispozițiilor mai sus menționate. Mai este de menționat că și pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului, aplicată pe lângă pedeapsa închisorii, era menită să aducă atingere dreptului de proprietate, ceea ce desigur, înfrângea principiile constituționale și de drept internațional evocate. În consecință, Legea nr. 284/1947 prin care era suprimat un drept fundamental, cel de proprietate, era de neacceptat într-o ordine juridică firească și nu putea produce efectele pentru care a fost edictată. Referitor la posibilitatea examinării concordanței acelei legi penale (în prezent abrogată) cu legea fundamentală sub imperiul căreia a fost adoptată și aplicată, este de menționat că aceasta constituie o prerogativă a Înaltei Curți sesizată cu prezentul recurs în anulare consfințită de Constituția României și de cadrul procesual actual.

Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 146 din Constituția României, așa cum a fost modificată, art. 10 și art. 11 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională nu este competentă să examineze concordanța legilor anterioare cu prevederile constituționale existente la data adoptării lor și nici să verifice modul în care au fost aplicate reglementările legale anterioare, cum este cazul Legii nr. 284/1947, în prezent abrogată. Aceasta înseamnă că instanța judecătorească, soluționând conflictul de drept penal dedus judecății, inclusiv într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul în anulare de față, este îndreptățită să constate, potrivit celor ce preced, caracterul neconstituțional al Legii nr. 284/1947, act normativ ce incriminează fapta de nepredare, necedare ori nedeclarare a aurului și altor valori.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că inculpatul B.D., având profesia de medic a realizat venituri din muncă și a achiziționat în mod licit, monedele din aur și valuta, în scop de tezaurizare, pe care le-a ascuns la domiciliul său și deoarece scopul urmărit a fost cel de protejare a averii proprii împotriva efectelor Legii nr. 284/1947 esențialmente neconstituțională prin suprimarea dreptului fundamental de proprietate, fapta sa nu era prevăzută de legea penală. Față de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sunt întemeiate cerințele art. 410 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., în baza art. 414 1 cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate cu privire la greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947 la aplicarea pedepsei complementare a confiscării și a măsurii de siguranță a confiscării.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., se va achita inculpatul B.D., pentru infracțiunea prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947. Se va înlătura pedeapsa complementară prevăzută de art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior, precum și măsura de siguranță a confiscării. Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței penale nr. 212 din 10 martie 1960 a fostului Tribunal Popular al orașului Iași și deciziei penale nr. 1333 din 21 iulie 1960 a fostului Tribunal Regional Iași, privind pe inculpatul B.D. Casează hotărârile atacate cu privire la greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea, prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947 și la aplicarea pedepsei complementare a confiscării. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul B.D., pentru infracțiunea prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947.

Înlătură pedeapsa complementară prevăzută de art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior. Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 decembrie 2004.