ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6422/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 212 din 10

martie 1960 a Tribunalului Popular al orașului Iași, a fost condamnat, printre

alții, inculpatul B.D. la 6 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea,

prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947.

Totodată s-a dispus confiscarea a

201 monede de aur, 1100 dolari S.U.A., 1000 franci elvețieni și confiscarea

parțială a averii, conform art. 25 pct. 6 alin. III C. pen., respectiv bunurile

sechestrate asigurător în valoare de 6800 lei și imobilul situat în Iași.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut, printre altele, în fapt, că inculpatul B.D., contrar

dispozițiilor legale, a deținut 201 monede de aur, 1100 dolari S.U.A. și 1000

franci elvețieni, pe care le-a îngropat în curtea casei sale.

Tribunalul Regional Iași, prin

decizia penală nr. 1333 din 21 iulie 1960, printre altele a admis recursul

declarat de inculpatul B.D. și în temeiul art. 5 alin. II din Decretul nr. 211/1960

a încetat procesul penal pornit contra inculpatului, menținând dispozițiile

privind confiscarea monedelor.

În baza art. 409 și art. 410 alin. (1)

partea I pct. 3 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, împotriva

acestor hotărâri pe care le consideră că au fost pronunțate cu încălcarea legii

prin greșita condamnare a inculpatului B.D., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947.

S-a invocat faptul că dispozițiile art.

1, art. 2 și art. 5 din Legea nr. 284 din 15 august 1947, art. 25 pct. 6 alin.

(3) C. pen., anterior erau în contradicție atât cu art. 15 și art. 17 din

Constituția României din 1923, cu art. 8 și art. 9 din Constituția României

adoptată în anul 1948, art. 12 din Constituția din 1952, art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluția

Adunării Generale a O.N.U., fiind menite să lipsească pe cetățeanul român de

proprietatea sa în mod abuziv, contravenind cu legea fundamentală română în

vigoare atât la data incriminării obligației de cedare a valorilor arătate, cât

și la data condamnării inculpatului.

Mai mult, pedeapsa complementară a

confiscării averii inculpatului aplicată pe lângă pedeapsa închisorii era

menită să aducă atingerea dreptului de proprietate.

În atare situație, Legea nr. 284/1947

contravine principiilor și normelor legii fundamentale, având un caracter

neconstituțional, cum a constatat și instanța supremă prin decizia nr. 1456 din

3 octombrie 2001 în acord cu deciziile Curții Constituționale.

În speță, inculpatul B.D. a

mărturisit că, din veniturile realizate din muncă, a achiziționat de la diverse

persoane, printre care și de la K.S. (inculpat în cauză) monedele și valuta ce

au fost ascunse în pământ în incinta imobilului său.

Așadar, Legea nr. 284/1947 fiind

esențialmente neconstituțională, fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori

declara aurul și alte valori nu poate fi considerată infracțiune, lipsindu-i o trăsătură

esențială, aceea de a fi prevăzută într-o lege penală, și ca atare, se impune,

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea

inculpatului B.D. și înlăturarea măsurii de siguranță a confiscării.

Pentru acest motiv, s-a solicitat

admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei, în

limitele arătate.

Examinând hotărârile atacate în

raport de cazul de recurs în anulare invocat, Înalta Curte constată, în baza

lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare ca fiind

fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta.

În conformitate cu art. 1 și art. 2

din Legea nr. 284 din 15 august 1947, persoanele fizice sau juridice având în

proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri și ordine de plată,

disponibil în conturi și creanțe în valută străină în țară și străinătate erau

obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea acestei legi în M. Of. să le

predea B.N.R., contra plată în lei la cursul oficial.

Aceeași obligație revenea, potrivit art.

5, celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât în baza unei

autorizații și după intrarea în vigoare a legii.

Nerespectarea acestor dispoziții era

considerată infracțiune și se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5

la 25 ani și amendă egală cu încicitul valorilor confiscate, fără a se putea

acorda circumstanțe atenuante.

Potrivit art. 25 pct. 6 alin. (3) C.

pen., anterior, în cazul infracțiunilor săvârșite în dauna economiei naționale,

printre care și cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată

pedeapsa complementară a confiscării averii.

Dispozițiile incriminatoare mai sus

arătate erau în contradicție cu prevederile constituționale în vigoare la data

adoptării și aplicării acelor acte normative, precum și cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948.

Astfel, prin art. 15 și art. 17 din

Constituția României din 1923 (repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849

din 31 august 1944, privind drepturile românilor și nr. 1849 din 10 octombrie

1944) s-a statuat că „nici o lege nu poate înființa confiscarea averilor” și că

„proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru

cauză de utilitate publică”.

De asemenea, prin art. 8 și art. 10

din Constituția din 1948 s-a stabilit că „proprietatea particulară și dreptul la

moștenire sunt recunoscute și garantate de lege”, că „proprietatea particulară

agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială și că „pot

fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu

o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”.

Prin art. 12 din Constituția din

1952 s-a prevăzut că „dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și

economiilor provenite din muncă asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare

pe lângă casă, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât și dreptul de

moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege”.

În sfârșit, potrivit art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948

prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. s-a statuat că orice persoană are dreptul

la proprietate” și că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea

sa”.

Față de caracterul imperativ al

dispozițiilor constituționale, așa cum ele au evoluat în timp și de forța

juridică a principiului consfințit în acel document de drept internațional, se

constată că normele de drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947 erau menite

să lipsească cetățeanul român de proprietatea sa, în mod brutal, fiind astfel

neconstituționale în raport cu însăși legea fundamentală română în vigoare,

atât la data incriminării obligației de cedare a valorilor arătate, cât și la

data condamnării inculpatului.

De asemenea, măsura de siguranță a

confiscării contravenea dispozițiilor mai sus menționate.

Mai este de menționat că și pedeapsa

complementară a confiscării averii inculpatului, aplicată pe lângă pedeapsa

închisorii, era menită să aducă atingere dreptului de proprietate, ceea ce

desigur, înfrângea principiile constituționale și de drept internațional

evocate.

În consecință, Legea nr. 284/1947

prin care era suprimat un drept fundamental, cel de proprietate, era de

neacceptat într-o ordine juridică firească și nu putea produce efectele pentru

care a fost edictată.

Referitor la posibilitatea

examinării concordanței acelei legi penale (în prezent abrogată) cu legea

fundamentală sub imperiul căreia a fost adoptată și aplicată, este de menționat

că aceasta constituie o prerogativă a Înaltei Curți sesizată cu prezentul

recurs în anulare consfințită de Constituția României și de cadrul procesual

actual.

Într-adevăr, conform dispozițiilor art.

146 din Constituția României, așa cum a fost modificată, art. 10 și art. 11 din

Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională nu este competentă să

examineze concordanța legilor anterioare cu prevederile constituționale

existente la data adoptării lor și nici să verifice modul în care au fost

aplicate reglementările legale anterioare, cum este cazul Legii nr. 284/1947,

în prezent abrogată.

Aceasta înseamnă că instanța

judecătorească, soluționând conflictul de drept penal dedus judecății, inclusiv

într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul în anulare de față, este

îndreptățită să constate, potrivit celor ce preced, caracterul neconstituțional

al Legii nr. 284/1947, act normativ ce incriminează fapta de nepredare,

necedare ori nedeclarare a aurului și altor valori.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului se constată că inculpatul B.D., având profesia de medic a realizat

venituri din muncă și a achiziționat în mod licit, monedele din aur și valuta,

în scop de tezaurizare, pe care le-a ascuns la domiciliul său și deoarece

scopul urmărit a fost cel de protejare a averii proprii împotriva efectelor

Legii nr. 284/1947 esențialmente neconstituțională prin suprimarea dreptului

fundamental de proprietate, fapta sa nu era prevăzută de legea penală.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, constatând că sunt întemeiate cerințele art. 410 alin. (1) pct. 3 C.

proc. pen., în baza art. 414

1

cu referire la art. 385

15

pct.

2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare, va casa hotărârile

atacate cu privire la greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea

prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947 la aplicarea

pedepsei complementare a confiscării și a măsurii de siguranță a confiscării.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., se va achita inculpatul B.D., pentru

infracțiunea prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947.

Se va înlătura pedeapsa

complementară prevăzută de art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior, precum

și măsura de siguranță a confiscării.

Onorariul apărătorului din oficiu în

sumă de 400.000 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva sentinței penale nr. 212 din 10 martie 1960 a fostului

Tribunal Popular al orașului Iași și deciziei penale nr. 1333 din 21 iulie 1960

a fostului Tribunal Regional Iași, privind pe inculpatul B.D.

Casează hotărârile atacate cu

privire la greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea, prevăzută de art.

5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947 și la aplicarea pedepsei

complementare a confiscării.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul B.D., pentru

infracțiunea prevăzută de art. 5 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947.

Înlătură pedeapsa complementară

prevăzută de art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior.

Onorariul apărătorului din oficiu în

sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

decembrie 2004.