ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3598/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 05 mai 2011, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării procesului verbal de constatare nr. CA-40966 din 22 iunie 2010 și a deciziei nr. CA 54658 din 16 august 2010, cerere formulată de reclamanta F.P.W.

Iași, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și a dispus ca, în măsura în care prezenta hotărâre va rămâne irevocabilă, petentei să-i fie restituită suma de 100.000 lei depusă cu titlu de cauțiune, conform recipisei de consemnare nr. 805124/1 din 06 aprilie 2011. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut situația de fapt potrivit căreia instituția pârâtă, în calitate de ”autoritate contractantă” și reclamanta, în calitate de ”beneficiar”, au încheiat Contractul de grant - Acțiuni externe ale Comunității Europene - nr. RO2005/017-537.01.01.29, prin care s-a prevăzut o finanțare maximă nerambursabilă de 209.061 euro, pentru implementarea proiectului ”Centrul de Afaceri pentru Femei Antreprenor”, termenul de finalizare al acestuia fiind stabilit inițial pentru 15 luni, termen ce a fost prelungit la 21 de luni, începând cu data de 1 decembrie 2007. Prima instanță a mai reținut faptul că, în cursul anului 2010, Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului a inițiat o acțiune de verificare a documentelor atestând modul de utilizare a fondurilor comunitare și a celor cofinanțate de la bugetul de stat, precum și a realizării obiectivelor menționate în cererea de finanțare, constatându-se că ”soldul contului de casă al fundației, în multe zile,

este mult mai mic decât soldul contului de disponibil în casierie pentru proiect, deși acesta trebuia să cuprindă în valoarea sumei evidențiate și suma evidențiată pentru proiect”, că ”această constatare a ridicat problema realității și conformității raportărilor transmise Autorității contractante”, că ”sumele au fost utilizate, respectiv au fost efectuate plăți în numerar, care nu au fost justificate în scopul proiectului, deși banii proveneau din acel cont” și că ”nu există documente că s-au făcut plăți pentru plata TVA aferent furnizorilor, prin urmare indică posibilitatea, dar nu reflectă realitatea”, fapte pentru care s-a încheiat procesul verbal de constatare din 8 iunie 2010, înregistrat sub nr. CA-40966 din 22 iunie 2010, împotriva căruia beneficiarul finanțării a formulat contestație, respinsă ca neîntemeiată prin decizia nr. CA 54658 din 16 august 2010. Examinând cadrul legal incident în cauza dedusă judecății, respectiv art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile cazului bine justificat și a pagubei iminente, care să justifice luarea măsurii suspendării executării actului administrativ contestat.

Astfel, dacă în ceea ce privește condiția pagubei iminente, Curtea ar putea considera că o eventuală executare silită ar avea ca efect împiedicarea totală a desfășurării activității și chiar desființarea fundației, în privința existenței cazului bine justificat, instanța de fond a constatat că nu au fost dovedite împrejurările care, în mod aparent, să conducă la concluzia lipsei vreunuia din elementele cerute pentru recunoașterea caracterului legal al actelor administrative contestate, iar aspectele de ”precaritate” invocate de către reclamantă nu se pot confunda cu chestiuni de legalitate a actului.

Chiar și prin prisma prevederilor cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la protecția juridică provizorie în materie administrativă, instanța de fond a considerat că, atâta timp cât însăși reclamanta a confirmat, în mod indirect, că documentele puse la dispoziția organului de control nu au permis stabilirea cheltuielilor efectuate în cadrul contractului de grant, distinct de celelalte cheltuieli și de alte proiecte în care reclamanta a fost implicată, nu se poate reține că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile. Împotriva încheierii din 05 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs în termenul legal reclamanta F.P.W.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esență, următoarele: Fundația P.W. Iași, formulând contestație și cererea de suspendare, simultan, a avut în vedere împrejurarea că înscrisurile depuse la dosarul cauzei profită atât cererii pe fond, cât și cererii de suspendare. Astfel, a arătat instanței că în cauză este vorba de un act administrativ precar, nefundamentat în fapt și în drept, care prin el însuși nu confirmă prezumția de legalitate pe care legea i-o atribuie a priori. Lectura actului administrativ atacat demonstrează că este vorba de un document pur speculativ, care nu reușește să individualizeze nici o încălcare a normelor legale sau contractuale de către reclamantă. Procesul verbal de control a fost întocmit după ce în doar două zile a fost analizat un singur cont contabil, iar argumentarea măsurii dispuse nu indică nici un prejudiciu, nici o normă legală incidentă, nici o deturnare concretă a fondurilor alocate proiectului.

Nu este lipsită de relevanță împrejurarea că toate verificările anterioare au primit deplina aprobare a intimatei, că pe toată durata derulării proiectului au fost depuse raporturi trimestriale tehnice și contabile, or, până la emiterea procesului verbal de control, intimata nu a contestat nimic din conținutul acestor rapoarte. Date fiind consecințele extrem de grave pentru reclamantă, argumentele furnizate se circumscriu în sfera cazului bine justificat, conform art. 14 din Legea contenciosului administrativ, astfel că instanța în mod nejustificat a apreciat că nu este întrunită această condiție pentru admisibilitatea cererii de suspendare.

În ceea ce privește a doua condiție, cea a efectului dezastruos asupra activității fundației, pe care instanța de fond nu a mai considerat necesar să o analizeze, este de reținut că Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași a fost mandatată să înceapă executarea silită, sens în care au fost emise somația nr. 22/30/1/2010/6373 și titlul executoriu nr. 270275 din 1 octombrie 2010, și totodată s-a luat măsura popririi conturilor, astfel că executarea actelor administrative contestate are drept consecință împiedicarea totală a desfășurării activității. Fundația „P.W.” derulează proiecte a căror finanțare se face din fonduri publice, în principal dar desfășoară și activități de consultanță, pentru ambele tipuri de activități trebuind în cadrul procedurilor de selecție sau de licitație organizate de fondatori să depună dovezi de eligibilitate.

În consecință, pentru fiecare participare trebuie să depună certificat de atestare fiscală din care să rezulte situația datoriilor la bugetul de stat, iar sumele cuprinse în actul administrativ contestat figurează ca obligație fiscală neachitată, înscrise ca atare în certificatul de atestare fiscală, ceea ce face ca fundația să fie, automat, exclusă de la orice procedură de atribuire a vreunui proiect și de la orice licitație la care ar dori să participe. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru argumentele expuse în continuare.

În speță, judecătorul fondului a respins cererea formulată de reclamantă, reținând că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, Legea contenciosului administrativ impune îndeplinirea cumulativă a condiției cazului bine justificat și aceea a iminenței producerii unei pagube, iar Fundația P.W. nu îndeplinește exigența definită în art. 2 lit. t) din actul normativ menționat.

Sub acest aspect, prima instanță a constatat că aspectele de „precaritate” invocate de reclamantă nu se confundă cu chestiunile de legalitate care trebuie avute în vedere pentru a se putea vorbi de împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, prin prisma prevederilor art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 , cât și cu luarea în considerare a dispozițiilor cuprinse în Recomandarea nr. R (89)8 din 13 septembrie a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei, referitoare la protecția juridică provizorie în materia administrativă. În privința condiției definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită.

Este fără echivoc că aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nu trebuie să conducă la o examinare pe fond a legalității actului a cărui suspendare se solicită, judecătorul cauzei trebuind să se limiteze la o simplă „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, din această perspectivă, argumentația reclamantei, dezvoltată atât în cererea adresată primei instanțe, cât și în recurs, cu privire la „precaritatea” actelor administrative contestate, procesul verbal de constatare nr. CA – 40966 din data de 22 iunie 2010 și decizia nr. CA 54658 din data de 16 august 2010, este nesatisfăcătoare.

Mai corect, a vorbi despre „precaritatea” actelor contestate nu echivalează cu furnizarea unor argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actelor administrative, astfel că exigența legală a cazului bine justificat nu este satisfăcută, cum bine a reținut prima instanță în sentința recurată. Apoi, este nereală afirmația că procesul verbal de control nu individualizează nici o încălcare a normelor legale și contractuale de către reclamantă.

Dimpotrivă, constată instanța de control judiciar, organele de control au constatat o serie de iregularități în activitatea reclamantei, care au fost consemnate pe larg în procesul – verbal încheiat, în Capitolele V și VII din respectivul act de control, și, de asemenea, au fost menționate și prevederile legale și contractuale încălcate – art. 16 alin. (1) din Anexa II la contractul de grant, art. 6, art. 11 și art. 21 din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 14 din Normele metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar contabile, art. 124 și art. 125 din Regulamentul CE nr. 1605/2002 (Capitolul VII).

O examinare aprofundată a legalității actelor administrative contestate, prin prisma criticilor formulate de reclamantă, ar excede însă competențelor conferite judecătorului de contencios administrativ investit cu soluționarea unei cereri întemeiată pe prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, care se rezumă doar la „pipăirea” fondului, cum de altfel a și procedat prima instanță. În fine, aspectele relevate de reclamantă cu privire la perioada scurtă în care s-a efectuat controlul, analizarea unui singur cont contabil de către echipa de control, precum și cele referitoare la rezultatele pozitive obținute cu ocazia cerificărilor anterioare, nu reprezintă împrejurări de natură să evidențieze o îndoială serioasă în privința conformității actelor infralegislative în discuție cu legea în baza căreia au fost emise.

Cu privire la condiția iminenței producerii unei pagube , Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a constatat că dat fiind caracterul cumulativ al condițiilor legale a suspendării actelor administrative este nerelevant că, în speță, reclamanta dovedește iminența producerii unei pagube în cazul executării actelor administrative, câtă vreme una din aceste condiții – cea a cazului bine justificat – nu este îndeplinită. În art. 14 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, constată Înalta Curte, sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actelor administrative contestate: „ În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Având ca reper textul legal precitat, rezultă că puterea evidenței că în materia suspendării judiciare a actelor infralegislative, au fost fixate trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrativ prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Așadar, în ipoteza în care una dintre aceste exigențe legale nu este satisfăcută, cum este cazul în speță, este lipsit de relevanță că celelalte cerințe sunt îndeplinite. Față de cele ce preced, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Fundația P.W.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.P.W. împotriva încheierii din 05 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2011.