ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3598/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

05 mai 2011, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a

respins cererea de suspendare a executării procesului verbal de constatare nr. CA-40966

din 22 iunie 2010 și a deciziei nr. CA 54658 din 16 august 2010, cerere

formulată de reclamanta F.P.W. Iași, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului și a dispus ca, în măsura în care prezenta

hotărâre va rămâne irevocabilă, petentei să-i fie restituită suma de 100.000

lei depusă cu titlu de cauțiune, conform recipisei de consemnare nr. 805124/1

din 06 aprilie 2011.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a reținut situația de fapt potrivit căreia instituția

pârâtă, în calitate de ”autoritate contractantă” și reclamanta, în calitate de

”beneficiar”, au încheiat Contractul de grant - Acțiuni externe ale Comunității

Europene - nr. RO2005/017-537.01.01.29, prin care s-a prevăzut o finanțare

maximă nerambursabilă de 209.061 euro, pentru implementarea proiectului

”Centrul de Afaceri pentru Femei Antreprenor”, termenul de finalizare al

acestuia fiind stabilit inițial pentru 15 luni, termen ce a fost prelungit la

21 de luni, începând cu data de 1 decembrie 2007.

Prima instanță a mai

reținut faptul că, în cursul anului 2010, Direcția Control și Verificare

Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și

Turismului a inițiat o acțiune de verificare a documentelor atestând modul de

utilizare a fondurilor comunitare și a celor cofinanțate de la bugetul de stat,

precum și a realizării obiectivelor menționate în cererea de finanțare,

constatându-se că ”soldul contului de casă al fundației, în multe zile, este

mult mai mic decât soldul contului de disponibil în casierie pentru proiect,

deși acesta trebuia să cuprindă în valoarea sumei evidențiate și suma

evidențiată pentru proiect”, că ”această constatare a ridicat problema

realității și conformității raportărilor transmise Autorității contractante”,

că ”sumele au fost utilizate, respectiv au fost efectuate plăți în numerar,

care nu au fost justificate în scopul proiectului, deși banii proveneau din

acel cont” și că ”nu există documente că s-au făcut plăți pentru plata TVA

aferent furnizorilor, prin urmare indică posibilitatea, dar nu reflectă

realitatea”, fapte pentru care s-a încheiat procesul verbal de constatare din 8

iunie 2010, înregistrat sub nr. CA-40966 din 22 iunie 2010, împotriva căruia

beneficiarul finanțării a formulat contestație, respinsă ca neîntemeiată prin

decizia nr. CA 54658 din 16 august 2010.

Examinând cadrul

legal incident în cauza dedusă judecății, respectiv art. 14 și art. 15 din

Legea nr. 554/2004, Curtea

a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile

cazului bine justificat și a pagubei iminente, care să justifice luarea măsurii

suspendării executării actului administrativ contestat.

Astfel,

dacă în ceea ce privește condiția pagubei iminente, Curtea ar putea considera

că o eventuală executare silită ar avea ca efect împiedicarea totală a

desfășurării activității și chiar desființarea fundației, în privința

existenței cazului bine justificat, instanța de fond a constatat că nu au fost

dovedite împrejurările care, în mod aparent, să conducă la concluzia lipsei

vreunuia din elementele cerute pentru recunoașterea caracterului legal al actelor

administrative contestate, iar aspectele de ”precaritate” invocate de către

reclamantă nu se pot confunda cu chestiuni de legalitate a actului.

Chiar

și prin prisma prevederilor cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 din 13

septembrie 1989 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la

protecția juridică provizorie în materie administrativă, instanța de fond a

considerat că, atâta timp cât însăși reclamanta a confirmat, în mod indirect,

că documentele puse la dispoziția organului de control nu au permis stabilirea

cheltuielilor efectuate în cadrul contractului de grant, distinct de celelalte

cheltuieli și de alte proiecte în care reclamanta a fost implicată, nu se poate

reține că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea dispozițiilor

legale aplicabile.

Împotriva

încheierii din 05 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs

în termenul legal reclamanta F.P.W.

În motivarea

recursului, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Fundația P.W. Iași,

formulând contestație și cererea de suspendare, simultan, a avut în vedere

împrejurarea că înscrisurile depuse la dosarul cauzei profită atât cererii pe

fond, cât și cererii de suspendare.

Astfel, a arătat

instanței că în cauză este vorba de un act administrativ precar, nefundamentat

în fapt și în drept, care prin el însuși nu confirmă prezumția de legalitate pe

care legea i-o atribuie a priori.

Lectura actului

administrativ atacat demonstrează că este vorba de un document pur speculativ,

care nu reușește să individualizeze nici o încălcare a normelor legale sau contractuale

de către reclamantă.

Procesul verbal de

control a fost întocmit după ce în doar două zile a fost analizat un singur cont

contabil, iar argumentarea măsurii dispuse nu indică nici un prejudiciu, nici o

normă legală incidentă, nici o deturnare concretă a fondurilor alocate

proiectului.

Nu este lipsită de

relevanță împrejurarea că toate verificările anterioare au primit deplina aprobare

a intimatei, că pe toată durata derulării proiectului au fost depuse raporturi trimestriale

tehnice și contabile, or, până la emiterea procesului verbal de control,

intimata nu a contestat nimic din conținutul acestor rapoarte.

Date fiind consecințele

extrem de grave pentru reclamantă, argumentele furnizate se circumscriu în

sfera cazului bine justificat, conform art. 14 din Legea contenciosului

administrativ, astfel că instanța în mod nejustificat a apreciat că nu este întrunită

această condiție pentru admisibilitatea cererii de suspendare.

În ceea ce privește a

doua condiție, cea a efectului dezastruos asupra activității fundației, pe care

instanța de fond nu a mai considerat necesar să o analizeze, este de reținut că

Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași a fost mandatată să înceapă

executarea silită, sens în care au fost emise somația nr. 22/30/1/2010/6373 și

titlul executoriu nr. 270275 din 1 octombrie 2010, și totodată s-a luat măsura popririi

conturilor, astfel că executarea actelor administrative contestate are drept

consecință împiedicarea totală a desfășurării activității.

Fundația „P.W.”

derulează proiecte a căror finanțare se face din fonduri publice, în principal dar

desfășoară și activități de consultanță, pentru ambele tipuri de activități

trebuind în cadrul procedurilor de selecție sau de licitație organizate de

fondatori să depună dovezi de eligibilitate. În consecință, pentru fiecare

participare trebuie să depună certificat de atestare fiscală din care să

rezulte situația datoriilor la bugetul de stat, iar sumele cuprinse în actul administrativ

contestat figurează ca obligație fiscală neachitată, înscrise ca atare în certificatul

de atestare fiscală, ceea ce face ca fundația să fie, automat, exclusă de la orice

procedură de atribuire a vreunui proiect și de la orice licitație la care ar

dori să participe.

Examinând sentința prin

prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru

argumentele expuse în continuare.

În speță, judecătorul

fondului a respins cererea formulată de reclamantă, reținând că pentru a se dispune

suspendarea executării actului administrativ, Legea contenciosului administrativ

impune îndeplinirea cumulativă a condiției cazului bine justificat și aceea a iminenței

producerii unei pagube, iar Fundația P.W. nu îndeplinește exigența definită în

art. 2 lit. t) din actul normativ menționat. Sub acest aspect, prima instanță a

constatat că aspectele de „precaritate” invocate de reclamantă nu se confundă cu

chestiunile de legalitate care trebuie avute în vedere pentru a se putea vorbi de

împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ, prin prisma prevederilor art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ,

cât și cu luarea în considerare a dispozițiilor cuprinse în Recomandarea nr. R

(89)8 din 13 septembrie a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei,

referitoare la protecția juridică provizorie în materia administrativă.

În privința condiției

definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în

mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită. Este fără echivoc

că aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nu trebuie să conducă la o examinare pe fond a

legalității actului a cărui suspendare se solicită, judecătorul cauzei trebuind

să se limiteze la o simplă „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se

rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în

contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința

conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or,

din această perspectivă, argumentația reclamantei, dezvoltată atât în cererea adresată

primei instanțe, cât și în recurs, cu privire la „precaritatea” actelor

administrative contestate, procesul verbal de constatare nr. CA – 40966 din data

de 22 iunie 2010 și decizia nr. CA 54658 din data de 16 august 2010, este nesatisfăcătoare.

Mai corect, a vorbi despre „precaritatea” actelor contestate nu echivalează cu furnizarea

unor argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actelor

administrative, astfel că exigența legală a cazului bine justificat nu este

satisfăcută, cum bine a reținut prima instanță în sentința recurată. Apoi, este

nereală afirmația că procesul verbal de control nu individualizează nici o

încălcare a normelor legale și contractuale de către reclamantă. Dimpotrivă,

constată instanța de control judiciar, organele de control au constatat o serie

de iregularități în activitatea reclamantei, care au fost consemnate pe larg în

procesul – verbal încheiat, în Capitolele V și VII din respectivul act de

control, și, de asemenea, au fost menționate și prevederile legale și

contractuale încălcate – art. 16 alin. (1) din Anexa II la contractul de grant,

art. 6, art. 11 și art. 21 din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 14 din

Normele metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar

contabile, art. 124 și art. 125 din Regulamentul CE nr. 1605/2002 (Capitolul

VII).

O examinare aprofundată

a legalității actelor administrative contestate, prin prisma criticilor formulate

de reclamantă, ar excede însă competențelor conferite judecătorului de

contencios administrativ investit cu soluționarea unei cereri întemeiată pe

prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, care se rezumă doar la

„pipăirea” fondului, cum de altfel a și procedat prima instanță.

În fine, aspectele

relevate de reclamantă cu privire la perioada scurtă în care s-a efectuat

controlul, analizarea unui singur cont contabil de către echipa de control,

precum și cele referitoare la rezultatele pozitive obținute cu ocazia cerificărilor

anterioare, nu reprezintă împrejurări de natură să evidențieze o îndoială

serioasă în privința conformității actelor infralegislative în discuție cu

legea în baza căreia au fost emise.

Cu privire la condiția

iminenței producerii unei pagube , Înalta Curte constată că în mod corect

judecătorul fondului a constatat că dat fiind caracterul cumulativ al condițiilor

legale a suspendării actelor administrative este nerelevant că, în speță,

reclamanta dovedește iminența producerii unei pagube în cazul executării actelor

administrative, câtă vreme una din aceste condiții – cea a cazului bine

justificat – nu este îndeplinită.

În art. 14 alin. (1) din

legea contenciosului administrativ, constată Înalta Curte, sunt precizate condițiile

în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actelor administrative

contestate:

„

În

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Având ca reper textul

legal precitat, rezultă că puterea evidenței că în materia suspendării

judiciare a actelor infralegislative, au fost fixate trei condiții cumulative:

a) condiția declanșării

procedurii administrativ prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c)

condiția prevenirii unei pagube iminente. Așadar, în ipoteza în care una dintre

aceste exigențe legale nu este satisfăcută, cum este cazul în speță, este lipsit

de relevanță că celelalte cerințe sunt îndeplinite.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta Fundația P.W.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de F.P.W.

împotriva încheierii din 05 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 iunie 2011.