ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2059/2011

Asupra

recursului de față

În baza

actelor și lucrărilor dosarului cauzei constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 160 din 14 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Dolj, în baza art.

174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. a

fost condamnat inculpatul S.N.C., deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță

Craiova, la 15 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a

II

a, lit. b) C. pen.

În baza art.

20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 7 ani închisoare și 3 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II

a, lit. b) C. pen.

În baza art.

86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 320

1

C. proc.

pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 2 ani închisoare.

În baza art.

89 alin. (1) din O.U.G. 195/2002 cu aplicarea art. 320

1

C. proc.

pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 3 ani închisoare.

În baza art.

33, art. 34 lit. b), art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate

inculpatului, care va executa pedeapsa cea mai grea aceea de 15 ani închisoare

și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II

a, lit. b) C. pen.

Au fost

interzise inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

teza a

II

a, lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de

art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art.

88 C. pen. și art. 350 C. proc. pen. a fost dedusa din pedeapsa închisorii

aplicată inculpatului durata detenției preventive de la 16 noiembrie 2010 la zi

și menține starea de arest preventiv a inculpatului.

În fapt, s-a

reținut că la data de 16 noiembrie 2010 în jurul orelor 15,00 a condus

autoturismul marca VW Golf înmatriculat în Republica Bulgaria pe o stradă din județul

Dolj, fără a poseda permis de conducere pentru vreo categorie de autovehicule

s-a produs un eveniment rutier soldat cu decesul unei persoane (O.S.M.) și

vătămarea corporală a altei persoane (P.A.), după care a părăsit locul

accidentului, fără încuviințarea organelor de poliție.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel apelantul inculpat

S.N.C., deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță

Craiova și părțile civile O.C.C. și O.F.

,

cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția penală si

pentru cauza cu minori, sub nr. 519/63/2011.

Prin

încheierea de ședință din 9 mai 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 519/63/2011 în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b

C. proc. pen., a fost menținută starea de arest

preventiv față de apelantul inculpat S.N.C., deținut în

Penitenciarul

de Maximă Siguranță Craiova.

Analizând

materialul probator existent la dosar, curtea a apreciat că nu s-au schimbat

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, deoarece în

continuare sunt probe că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este

cercetat, și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

S-a reținut totodată ca inculpatul prezintă în continuare pericol concret

pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea faptelor,

împrejurările săvârșirii, impactul negativ pe care l-au avut infracțiunile în

rândul comunității, fiind justificată ideea că dacă inculpatul s-ar afla în

libertate s-ar crea un sentiment de nesiguranță în rândul celorlalți membrii ai

societății.

Nu trebuie

ignorată nici reacția opiniei publice, care reclamă o intervenție promptă a

autorităților care să nu aibă ca efect încurajarea unor astfel de

comportamente, ci diminuarea sau chiar stoparea lor.

Împotriva

acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul S.N.C.

fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate,

dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data

de 13 mai 2011, sub numărul 4093/1/2011.

La termenul

fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru

recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii

privative nu mai subzistă.

Concluziile

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public,

precum și ultimul al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei decizii.

Examinând

recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de

art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta:

Astfel, Înalta

Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este

datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării

preventive; iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de

libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea

actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului s-a luat măsura

arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 si art. 149 alin. (1) C.

proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 174, art. 175

lit. i) C. pen., art. 86 alin. (1) din O.U.G. 195/2002 si art. 89 alin. (1) din

O.U.G. 195/2002.

Cu referire la

cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a

activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța

relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni

grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia

prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui

sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de

justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar

sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în

cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și

de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a

cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și

există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol

pentru ordinea publică.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest

aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat că în

măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și

prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

„tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat

că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se

justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în

considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului

public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în

pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind

libertatea individuală.

În

jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive

fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a

unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să

fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în

libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul

să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure

ordinea publică (Letellier c. Franței.)

Înalta Curte

constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv,

pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că

lăsarea în libertate a acestuia ar genera creșterea sentimentului de

nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii

populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația

de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Faptul că a

fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de

nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii

precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale.

Având în

vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte

consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel

este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele

ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și

circumstanțele în care se presupune că au fost comise infracțiunile, starea de

nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a

inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această

fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru

aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică.

Față de

considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul

inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul

cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul S.N.C. împotriva încheierii din 9 mai

2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 519/63/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 18 mai 2011.