ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2059/2011

Asupra recursului de față În baza actelor și lucrărilor dosarului cauzei constată următoarele: Prin sentința penală nr. 160 din 14 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Dolj, în baza art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C., deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, la 15 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen. În baza art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen.

În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 2 ani închisoare. În baza art. 89 alin. (1) din O.U.G. 195/2002 cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 3 ani închisoare. În baza art. 33, art. 34 lit. b), art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, care va executa pedeapsa cea mai grea aceea de 15 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen. Au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II a, lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. și art. 350 C. proc. pen. a fost dedusa din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului durata detenției preventive de la 16 noiembrie 2010 la zi și menține starea de arest preventiv a inculpatului. În fapt, s-a reținut că la data de 16 noiembrie 2010 în jurul orelor 15,00 a condus autoturismul marca VW Golf înmatriculat în Republica Bulgaria pe o stradă din județul Dolj, fără a poseda permis de conducere pentru vreo categorie de autovehicule s-a produs un eveniment rutier soldat cu decesul unei persoane (O.S.M.) și vătămarea corporală a altei persoane (P.A.), după care a părăsit locul accidentului, fără încuviințarea organelor de poliție. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel apelantul inculpat S.N.C., deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova și părțile civile O.C.C.

și O.F. , cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția penală si pentru cauza cu minori, sub nr. 519/63/2011. Prin încheierea de ședință din 9 mai 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 519/63/2011 în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a fost menținută starea de arest preventiv față de apelantul inculpat S.N.C., deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova. Analizând materialul probator existent la dosar, curtea a apreciat că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, deoarece în continuare sunt probe că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

S-a reținut totodată ca inculpatul prezintă în continuare pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea faptelor, împrejurările săvârșirii, impactul negativ pe care l-au avut infracțiunile în rândul comunității, fiind justificată ideea că dacă inculpatul s-ar afla în libertate s-ar crea un sentiment de nesiguranță în rândul celorlalți membrii ai societății. Nu trebuie ignorată nici reacția opiniei publice, care reclamă o intervenție promptă a autorităților care să nu aibă ca efect încurajarea unor astfel de comportamente, ci diminuarea sau chiar stoparea lor. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul S.N.C. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 mai 2011, sub numărul 4093/1/2011.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă. Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest. Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 si art. 149 alin. (1) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., art. 86 alin. (1) din O.U.G.

195/2002 si art. 89 alin. (1) din O.U.G. 195/2002. Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei. De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc.

pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.) Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a acestuia ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că au fost comise infracțiunile, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.N.C. împotriva încheierii din 9 mai 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 519/63/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 mai 2011.