ÎCCJ, Decizia nr. 87/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 6 februarie 2004, pe rolul Curții de Apel București a fost înregistrat referatul cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului S.J., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) și (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen. La termenul de judecată din 9 februarie 2004, inculpatul menționat a învederat instanței de judecată că înțelege să recuze întregul corp de magistrați ai Curții de Apel București.

În motivarea cererii, inculpatul a susținut că nu i s-a dat posibilitatea studierii dosarului, că același drept a fost refuzat apărătorului din oficiu și că nu i s-a comunicat la locul de deținere transcrierea înregistrărilor ședinței de judecată din 8 ianuarie 2004. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 20 din 10 februarie 2004, a respins cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că petentul nu a indicat, potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen., cazul de incompatibilitate în care se află fiecare dintre judecătorii a căror recuzare se cere, iar motivele invocate nu constituie cazuri de recuzare, în sensul legii procesuale penale.

Împotriva încheierii menționate, petentul S.J. a declarat recurs. Fără a indica nici unul din cazurile casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. și fără a formula critici susceptibile a fi apreciate ca motive de casare, recurentul a reiterat motivele invocate cu ocazia formulării cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În cauză, inculpatul, arestat preventiv, a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București, fără a indica nici unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de C. proc. pen. Or, este adevărat că părțile, care se adresează unei jurisdicții, sunt îndreptățite la o legală și corectă judecată care, printre altele, depinde și de imparțialitatea judecătorilor cauzei.

Acestei necesități, în raport cu care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituției recuzării. Astfel, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia sau mai multor magistrați de la soluționarea cauzei, formulând o cerere de recuzare. Cum, însă, un mijloc procedural având ca finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției nu se poate transforma într-o procedură discreționară, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță la o altă instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procedurale privind competența soluționării respectivei cauze, în fond sau căi de atac exercitate în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51 C. proc.

pen., cu referire la art. 46-48 din același cod, au fost determinate limitativ motivele de recuzare. Așadar, potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării. În cazul în care recuzarea privește mai mulți judecători, această cerință a legii urmează a fi satisfăcută cu privire la fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere. Pe de altă parte, în raport cu specificul normelor de drept procesual, cu rol de reglementare a desfășurării procesului penal într-un mod determinat, de natură a asigura exercitarea nestânjenită a drepturilor și realizarea îndatoririlor părților, recuzarea nu poate fi cerută pentru alte motive decât cele prevăzute de textele legale menționate.

Or, cererea formulată de petent nu satisface condițiile legale impuse de legea procesuală penală, așa încât soluția secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de respingere a cererii informe cu care a fost învestită, este temeinică și legală. Ca atare, recursul declarat de petent împotriva încheierii menționate apare ca fiind nefondat. Pe de altă parte, criticile formulate de recurent în ședința de judecată nu sunt susceptibile de a fi considerate motive de casare, în sensul dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul S.J. împotriva încheierii nr. 20 din 10 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat. Obligă pe recurentul S.J. să plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.