ÎCCJ, Decizia nr. 203/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 26 martie 2004, a fost începută urmărirea penală, iar prin Ordonanța din 29 martie 2004, dată în dosarul nr. 720/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de

B.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 198 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de art. 198 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 201 alin. (2) și alin. (3

1

) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut că, în perioada 2002 – martie 2004, învinuitul B.G., folosindu-se de calitatea declarată de profesor de yoga și abuzând de influența ce derivă din organizarea și desfășurarea unor cursuri specifice, a întreținut în mod repetat acte sexuale și de perversiune sexuală cu minora D.M., cooptată în prealabil ca practicantă a cursurilor yoga.

Totodată, pentru a desfășura această activitate infracțională, învinuitul a oferit și dat bani, precum și alte foloase victimei, în scopul de a întreține cu aceasta acte sexuale și acte de perversiune sexuală.

De asemenea, prin procesul-verbal din 29 martie 2004 al Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Arad, confirmat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, la aceeași dată, s-a dispus începerea urmăririi penale față de B.G. (și F.F.Z.) sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 70 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 105/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 29 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 și, respectiv, art. 71 din O.U.G. nr. 105/2001, în forma modificată prin art. 29 pct. 2 din Legea nr. 39/2003.

Sub aspectul acestei învinuiri, s-a reținut, pe de o parte, că B.G. a încercat, la data de 28 martie 2004, să iasă din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României, la Punctul de trecere a frontierei Nădlac, județul Arad, călăuzit de învinuitul F.F.Z.

Prin ordonanța menționată, în baza art. 235 C. proc. pen., a fost pusă în mișcare acțiunea penală și sub aspectul săvârșirii acestor infracțiuni.

La data de 30 martie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.G., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 198 alin. (2) și (3) C. pen. și de art. 201 alin. (2) și (3

1

) C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin încheierea nr. 131/R din 1 aprilie 2004, pronunțată în dosarul penal nr. 1109/2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis recursul declarat de inculpat, a casat încheierea tribunalului și a trimis cauza, spre rejudecare, Judecătoriei sectorului 5 București, dispunând punerea în libertate a inculpatului.

La termenul din 1 aprilie 2004, fixat pentru soluționarea propunerii de arestare preventivă, inculpatul a recuzat întreaga instanță, cu referire la Judecătoria sectorului 5 București.

Tribunalul București, secția I-a penală, prin încheierea pronunțată, la data de 1 aprilie 2004, în dosarul nr. 1881/2004, a respins cererea de recuzare, ca nefondată.

Cu ocazia judecării recursului declarat de inculpatul B.G. împotriva acestei încheieri, la termenul de judecată din data de 10 mai 2004, recurentul a recuzat întreaga instanță a Curții de Apel București.

Prin încheierea nr. 96 din 12 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea de recuzare formulată de inculpatul B.G., privind toți judecătorii Curții de Apel București, ca inadmisibilă, reținând că petentul nu s-a conformat dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător a cărui îndepărtare de la judecarea pricinii s-a cerut.

La termenul de judecată din 4 iunie 2004, petentul-recurent, inculpat B.G. în dosarul nr. 3139/2004 al Tribunalului București, a declarat că recuză toți judecătorii Tribunalului București, invocând cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. d) C. proc. pen.

Curtea de Apel București, secția I-a penală, prin încheierea pronunțată, la data de 5 iunie 2004, în dosarul nr. 1963/2004, a respins cererea de recuzare formulată de B.G., ca nefondată, reținând că motivul invocat nu este susținut de nici o împrejurare din care să rezulte interesul judecătorilor Tribunalului București în judecarea pricinii.

Prin decizia nr. 3135 din 9 iunie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de B.G. împotriva încheierii din 5 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 1963/2004.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul B.G., prin apărătorul ales N.D., a declarat un nou recurs, susținând că în mod greșit a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar a hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Reglementarea menționată are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție.

În raport cu aceste exigențe, normele procesuale penale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite sunt imperative, de ordine publică.

Ca atare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu încălcarea lor.

În consecință, calea procesuală exercitată de persoane aflate în situații identice trebuie să fie aceeași, admisibilitatea fiind condiționată de folosirea căii de atac în condițiile legii.

Potrivit legii procesuale penale, cu referire la normele constituționale și ale convenției menționate, admisibilitatea unei căi de atac este examinată în raport cu condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, între care se înscrie, între altele, și cea privitoare la existența unei hotărâri judecătorești stabilită de lege ca fiind susceptibilă de reformare sau retractare.

În acest context, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Cu privire la partea din hotărârea penală ce poate fi atacată cu recurs, este de reținut că aceasta privește dispozitivul hotărârii criticate, adică soluția adoptată prin aceasta. Considerentele nu pot forma obiect al recursului, deoarece acestea nu produc efecte juridice prin ele însele, având doar menirea de a explicita soluția adoptată, conform dispozițiilor art. 356 C. proc. pen. și, pe de altă parte, pentru faptul că acestea nu se confundă cu temeiurile juridice ale soluției cuprinse în dispozitiv și care produc efecte juridice.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de petent împotriva deciziei date în soluționarea unui recurs de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, potrivit art. 417 C. proc. pen., hotărârea pronunțată în recurs este definitivă.

Ca atare, în raport cu caracterul definitiv al acesteia, decizia criticată nu este supusă recursului, neînscriindu-se între hotărârile prevăzute de art. 385

1

C. proc. pen.

Totodată, din coroborarea normelor procesuale menționate rezultă principiul unicității căii de atac a recursului, în raport cu care dreptul la această cale procesuală se stinge prin exercitare și, pe cale de consecință, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, prin art. 25 și 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost atribuită Completului de 9 judecători competența soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în speță, hotărârea pronunțată în recurs de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi supusă controlului judecătoresc Completului de 9 judecători, cu încălcarea normelor speciale de atribuire a competenței.

Așa fiind, recursul declarat de petentul B.G. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul B.G., ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de petentul B.G. împotriva deciziei nr. 3135 din 9 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca inadmisibil.

Obligă recurentul să plătească statului 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 iunie 2004.