SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 35058/22 M.L.L. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află la 28 septembrie 2023 într-un comitet compus din Carlo Ranzoni, președintele Mattias Guyomar, Mykola Gnatovskyy, judecători și Martina Keller, graffière de secțiune cererea nr. 35058/22 împotriva Republicii Franceze și al cărui resortisant al acestui stat, domnul M.L.C.L. ( Tribunalul se referă la spitalizarea psihiatrică a unui minor, plasat într-un cămin, la cererea directorului acestuia din urmă și fără consimțământul reprezentanților săi legali. Întrucât judecătorul copiilor nu a acționat în mod corespunzător, acesta se plânge de o încălcare a art. 3 și 8 din Convenție. La 7 iulie 1998, judecătorul copiilor Tribunalului de Mare Instanță (TGI) de la Versailles l-a pus pe reclamant la serviciul de asistență socială pentru copii, care l-a încredințat unui cămin. La cererea directorului acestui cămin, reclamantul, la vârsta de nouă ani, a fost internat la spitalizarea psihiatrică în perioada 21 ianuarie - 22 februarie 1999. La 25 iunie 2012, reclamantul, devenit major, a depus o cerere pentru a obține anularea deciziei centrului spitalicesc de admitere la spital. Prin hotărârea din 8 martie 2016, Tribunalul Administrativ de la Versailles a anulat decizia din cauza lipsei de consimțământ a reprezentanților săi legali după ce a arătat, pe de o parte, că tatăl său a semnat un act de urgență medical numai la șapte zile după admiterea sa și, pe de altă parte, că mama sa nu a semnat nicio autorizație. La 2 noiembrie 2016, reclamantul, invocând în special articolele 5 și 8 din Convenție, a solicitat centrului spitalicesc să primească despăgubiri pentru consecințele dăunătoare care rezultă din această decizie administrativă ilegală. Prin hotărârea definitivă adoptată la 23 ianuarie 2018, TGI de la Versailles a condamnat centrul spitalicesc să plătească reclamantului suma de 10 000 EUR (EUR) pentru repararea prejudiciului cauzat de privarea neregulamentară de libertate și de 4 000 EUR pentru administrarea tratamentelor sub presiune; în schimb, cererea de despăgubire bazată pe condițiile de sănătate ale spitalizării sale a fost respinsă, din lipsă de probe. În același timp, la 19 decembrie 2016, reclamantul a atribuit statului responsabilitatea pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție în temeiul articolului L. 141 1 din Codul de organizare judiciară, invocând inacțiunea judecătorului copiilor pentru a pune capăt măsurii de spitalizare. El a solicitat condamnarea statului la plata sumei de 30 000 EUR, susținând că a fost victima unui abandon judiciar. La 5 martie 2018, TGI din Paris l-a exonerat de cererile sale. El și-a motivat judecata în modul următor (...) în conformitate cu articolul L. 330-1 din Codul de sănătate publică (...), "la spitalizare sau ieșirea unui minor se solicită, în funcție de situație, de către persoanele care dețin dreptul de a exercita autoritatea părintească, de către consiliul de familie sau, în absența consiliului de familie, de către tutorele cu autorizația judecătorului de tutelă care se pronunță fără întârziere. În cazul unui dezacord între titularii de activitate a autorității părintești, judecătorul în cauze familiale se pronunță." În consecință, judecătorul copiilor (...) nu are autoritatea de a pune sau de a ridica o măsură de Õ spitalizare psihiatrică fără consimțământ, nici nu are obligația de a controla legalitatea măsurii (...). În ceea ce privește lipsa de reacție a judecătorului copiilor față de abuzurile comise în cadrul căminului (...), forța este aceea de a constata că o piesă nu permite să se stabilească realitatea faptelor denunțate, nici, din mai multe motive, cunoașterea acestor fapte de către judecătorul copiilor, menționând că măsura de plasare a fost ridicată, în beneficiul unei măsuri în mediu deschis, începând cu 16 februarie 1999; în acest sens, trebuie precizat că, în cazul în care certificatul medical întocmit la 21 ianuarie 1999 de către centrul spitalicesc (...) menționat, menționează efectiv că "întoarcerea la domiciliu este foarte problematică," fraza continuă nu printr-o referire la un climat de violență suferit de minor în cămin, ci în modul următor "atât timp cât starea sa actuală nu este stabilizată." Prin hotărârea din 11 februarie 2020, tribunalul de apel din Paris a confirmat, în toate dispozițiile sale, hotărârea pronunțată, reținând următoarele elemente (...) Judecătorul copiilor de la Versailles a fost obligat să pună [reclamantul], precum și fratele său geamăn pe baza articolului 375 din Codul civil, tocmai pentru a le veni în ajutor, având în vedere situația părinților lor separați și având în vedere comportamentul uneori violent [reclamantului] (...) Acest comportament a motivat spitalizarea psihiatrică, pe o perioadă de o lună, care a fost recunoscută ilegală de tribunalul administrativ de la Versailles numai pentru motivul că părinții separați, care nu au înțeles, nu au fost de acord în prealabil (numai tatăl la dat la doar opt zile după începerea spitalizării) (...) [reclamantul] nu este în măsură să justifice violențele și abuzurile pe care le-a imputat. ; (...) nu prezintă nici dovada că această presupusă situație de pericol care ar fi justificat competența judecătorului copiilor a fost adusă la cunoștința acestuia; (...). 10. Prin o decizie nemotivată din 12 ianuarie 2022, Curtea de Casație a respins recursul în Casație îndreptat împotriva acestei hotărâri. EVALUARE A CURȚII 11. Invocând articolele 3 și 8 din Convenție, reclamantul se plânge de funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție, susținând că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligațiile de protecție față de acesta, susține că judecătorul copiilor ar fi trebuit să pună capăt spitalizării sale, având în vedere situația de pericol în care s-ar fi aflat. El reproșează instanțelor interne că au refuzat să suporte prejudiciile suferite ca urmare a acestei inacțiuni, care ar fi distinctă de cea care rezultă din privarea sa de libertate în temeiul căreia a obținut despăgubiri. 12. Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la problema dacă căile de atac interne au fost epuizate în mod corespunzător și să caute, în acest scop, dacă reclamantul ar fi ridicat, cel puțin în esență, în fața instanțelor interne competente să se pronunțe asupra răspunderii statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției, obiecțiunile întemeiate pe articolele 3 și 8, în măsura în care acestea sunt, în orice caz, inadmisibile din motivele următoare. 13. Curtea arată, pe de o parte, că instanțele interne au concluzionat, prin hotărâri motivate în mod corespunzător și la încheierea unei proceduri contradictorii, că judecătorul copiilor nu avea competența de a solicita sau de a demisiona o măsură de spitalizare psihiatrică fără consimțământ sau de a controla legalitatea acesteia (punctele 8 și 9). Pe de altă parte, Comisia observă că, întrucât a recunoscut posibilitatea ca o situație de pericol să poată da competență pentru a interveni, judecătorii interni au considerat că nu a fost stabilită nici existența unor abuzuri în cursul mai multor spitalizări ale reclamantului, nici chiar faptul că aceste acuzații de abuz ar fi fost aduse la cunoștința judecătorului copiilor. Acestea au concluzionat că nu se putea caracteriza nicio abatere, în circumstanțele din speță, în ceea ce privește funcționarea serviciului public al justiției. 14. Având în vedere înscrisurile din dosar care i-au fost prezentate și având în vedere motivele suficiente și relevante pe care le-au reținut, Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la aprecierea instanțelor interne în circumstanțele din speță. Comisia reamintește, de asemenea, că reclamantul a fost compensat pentru prejudiciile cauzate de privarea de libertate pe o perioadă de o lună și de administrarea unui tratament sub presiune și că sumele alocate nu par a fi nejustificate în raport cu sumele alocate în general de către aceasta în cazuri similare. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 19 octombrie 2023. Martina Keller Carlo Ranzoni Președinte adjunct
Requête n
o
35058/22
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 28 septembre 2023 en un comité composé de
:
Carlo Ranzoni
, président
,
Mattias Guyomar,
Mykola Gnatovskyy
, juges
,
et de Martina Keller,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
35058/22 contre la République française et dont un ressortissant de cet État, M.
le
requérant
»), a saisi la Cour le 11
juillet 2022
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne l’hospitalisation psychiatrique d’un mineur, placé dans un foyer, à la demande du directeur de ce dernier et sans le consentement de ses représentants légaux. Devenu majeur, l’intéressé qui invoque, du fait de l’inaction du juge des enfants, des préjudices, dont il soutient n’avoir pas été totalement indemnisé, se plaint d’une violation des articles 3 et 8 de la Convention.
2.
Le 7 juillet 1998, le juge des enfants du tribunal de grande instance
(TGI) de Versailles plaça le requérant auprès du service de l’aide sociale à l’enfance, qui le confia à un foyer. Au cours de ce placement, à la demande du directeur dudit foyer, le requérant, alors âgé de neuf ans, fut admis en hospitalisation psychiatrique du 21 janvier au 22 février 1999.
3
.
Le 25 juin 2012, le requérant, devenu majeur, déposa une requête afin d’obtenir l’annulation de la décision du centre hospitalier portant admission en hospitalisation.
4.
Par un jugement du 8 mars 2016, le tribunal administratif de Versailles annula la décision en raison du défaut de consentement de ses représentants légaux après avoir relevé, d’une part, que son père n’avait signé une attestation d’urgence médicale que sept jours après son admission et, d’autre part, que sa mère n’avait signé aucune autorisation.
5
.
Le 2 novembre 2016, le requérant, invoquant notamment les articles 5 et 8 de la Convention, fit assigner le centre hospitalier pour obtenir réparation des conséquences dommageables résultant de cette décision administrative illégale.
6
.
Par un jugement devenu définitif du 23 janvier 2018, le TGI de Versailles condamna le centre hospitalier à verser au requérant les sommes de 10
000
euros (EUR) en réparation du préjudice résultant de la privation irrégulière de sa liberté et de 4
000
EUR en raison de l’administration de traitements sous la contrainte. En revanche, la demande de réparation fondée sur les conditions sanitaires de son hospitalisation fut rejetée, faute d’élément probant.
7.
Parallèlement, le 19 décembre 2016, le requérant assigna l’État en responsabilité pour fonctionnement défectueux du service public de la justice sur le fondement de l’article L.
141
‑
1 du code de l’organisation judiciaire, invoquant l’inaction du juge des enfants pour faire cesser la mesure d’hospitalisation. Il demanda la condamnation de l’État à lui payer la somme de 30 000 EUR, alléguant avoir été victime d’un abandon judiciaire.
8
.
Le 5 mars 2018, le TGI de Paris le débouta de ses demandes. Il motiva son jugement de la manière suivante
:
«
(...)
aux termes de l’article L. 330-1 du code de la santé publique (...), "l’hospitalisation ou la sortie d’un mineur sont demandées, selon les situations, par les personnes titulaires de l’exercice de l’autorité parentale, par le conseil de famille ou, en l’absence du conseil de famille, par le tuteur avec l’autorisation du juge des tutelles qui se prononce sans délai. En cas de désaccord entre les titulaires de l’exercice de l’autorité parentale, le juge aux affaires familiales statue".
Il s’ensuit que le juge des enfants (...) n’a pas le pouvoir d’ordonner le placement ou la levée d’une mesure d’hospitalisation psychiatrique sans consentement, pas plus qu’il n’a le devoir de contrôler la légalité de la mesure (...).
En ce qui concerne l’absence de réaction du juge des enfants par rapport aux maltraitances alléguées au sein du foyer (...), force est de constater qu’aucune pièce ne permet d’établir la réalité des faits dénoncés, ni, à plus forte raison, la connaissance de ces faits par le juge des enfants, étant précisé que la mesure de placement a été levée, au profit d’une mesure en milieu ouvert, dès le 16 février 1999 ; à cet égard, il y a lieu de préciser que si le certificat médical établi le 21 janvier 1999 par le centre hospitalier (...) dont il est fait état, mentionne effectivement que "le retour au foyer est très problématique", la phrase se poursuit, non pas par une référence à un climat de violence subi par le mineur au foyer, mais de la manière suivante "tant que son état actuel n’est pas stabilisé".
»
9
.
Par un arrêt du 11 février 2020, la cour d’appel de Paris confirma en toutes ses dispositions le jugement entrepris, retenant les éléments suivants
:
«
(...)
le juge des enfants de Versailles a été amené à placer [le requérant], ainsi que son frère jumeau sur le fondement de l’article 375 du code civil, précisément pour leur venir en aide, compte tenu de la situation de leurs parents séparés et au vu du comportement parfois violent [du requérant]
;
(...)
ce comportement a motivé son hospitalisation psychiatrique, pour une durée d’un mois, laquelle a été reconnue illégale par le tribunal administratif de Versailles pour le seul motif que les parents séparés, qui ne s’entendaient pas, n’avaient pas préalablement donné leur accord (seul le père l’avait donné seulement huit jours après le début de l’hospitalisation)
;
(...)
l’appelant a été indemnisé par la juridiction compétente des préjudices occasionnés par cette hospitalisation reconnue illégale
;
(...)
[le requérant] n’est pas en mesure de justifier des violences et maltraitances qu’il allègue
; (...) il ne rapporte pas davantage la preuve que cette situation alléguée de danger qui aurait justifié la compétence du juge des enfants, a été portée à la connaissance de celui-ci
; (...).
»
10.
Par une décision non spécialement motivée du 12 janvier 2022, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation dirigé contre cet arrêt.
11.
Invoquant les articles 3 et 8 de la Convention, le requérant se plaint du fonctionnement défectueux du service public de la justice. Faisant valoir que les autorités nationales n’ont pas rempli leurs obligations de protection à son égard, il soutient que le juge des enfants aurait dû mettre fin à son hospitalisation, compte tenu de la situation de danger dans laquelle il se serait trouvé. Il reproche aux juridictions internes d’avoir refusé de l’indemniser du préjudice subi du fait de cette inaction, qui serait distinct de celui résultant de sa privation de liberté au titre duquel il a obtenu réparation.
12.
La Cour ne juge pas nécessaire de se prononcer sur la question de savoir si les voies de recours internes ont été dûment épuisées et de rechercher, pour ce faire, si le requérant avait soulevé, au moins en substance, devant les juridictions internes compétentes pour se prononcer sur la responsabilité de l’État pour fonctionnement défectueux du service public de la justice, les griefs tirés des articles 3 et 8, dans la mesure où ils sont en tout état de cause irrecevables pour les raisons qui suivent.
13.
La Cour relève, d’une part, que les juridictions internes ont conclu, par des décisions dûment motivées et au terme d’une procédure contradictoire, que le juge des enfants n’avait le pouvoir ni de demander ou d’ordonner la levée d’une mesure d’hospitalisation psychiatrique sans consentement ni d’en contrôler la légalité (paragraphes 8 et 9). Elle note, d’autre part, qu’ayant admis la possibilité qu’une situation de danger puisse donner compétence pour intervenir, les juges internes ont considéré que n’était établi ni l’existence de maltraitances au cours de l’hospitalisation du requérant ni même le fait que ces allégations de maltraitance auraient été portées à la connaissance du juge des enfants. Elles en ont conclu qu’aucune faute ne pouvait être caractérisée, dans les circonstances de l’espèce, s’agissant du fonctionnement du service public de la justice.
14.
Au vu des pièces du dossier qui lui sont soumis et compte tenu des motifs suffisants et pertinents qu’elles ont retenus, la Cour ne voit aucune raison de se départir de l’appréciation des juridictions internes dans les circonstances de l’espèce. Elle rappelle au demeurant que le requérant a été indemnisé des préjudices liés à la privation de sa liberté pendant une durée d’un mois et à l’administration d’un traitement sous la contrainte et que les montants alloués n’apparaissent pas déraisonnables au regard des sommes généralement allouées par elle dans des affaires similaires.
15.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 19 octobre 2023.
Martina Keller
Carlo Ranzoni
Greffière adjointe
Président