SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 4996/16 Silvia-Clara STAN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află la 17 noiembrie 2022 într-un comitet compus din Carlo Ranzoni , președintele Mattias Guyomar, Mykola Gnatovskyy, judecători și Martina Keller, graffière de secțiune cererea nr. 499/96/16 împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant român, doamna Silvia-Clara Stan (inclusiv reclamanta) s-a născut în 1972 și are reședința la Nousiel, reprezentată de domnul S. Sali de la European Roma Rights Centre, a sesizat Curtea la 7 iulie 2016 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului francez, reprezentat de agentul său, dl F. Alabrune, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe și al l'Europei, observațiile părților, După ce au deliberat, face următoarea decizie AFERENTĂ DE AFFARE Cererea se referă la dezmembrarea unui lagăr situat la Champs Marne, instalat ilegal pe un teren aparținând comunității rome, amenajări publice (EPA) de Marne-la-Vallée, în care reclamanta, cetățean român, locuia împreună cu familia sa într-o locuință bogată. Pe lângă art. 3 din Convenție, adoptat singur și combinat cu art. 14, reclamanta susține că expulzarea sa din tabără, în lipsa relocării, a constituit un tratament inuman și degradant bazat pe originea sa etnică și susține că, din aceleași motive, a suferit, de asemenea, o încălcare a drepturilor sale protejate prin art. 8 din Convenție. Pe lângă articolele 3 și 8 din Convenție, combinate cu art. 13, Comisia se plânge în principal că nu a avut la dispoziția sa o acțiune suspensivă pentru a contesta ordinul de evacuare. La 29 martie 2015, reclamanta s-a întâlnit cu familia sa în tabără. La 4 aprilie 2015, o asociație implicată în primirea și orientarea persoanelor fără adăpost s-a întâlnit cu reclamanta în legătură cu dezmembrarea taberei și i-a oferit cazare la hotel, împreună cu familia sa, pentru o perioadă de o săptămână. La 10 aprilie 2015, primarul comunei a luat împotriva ocupanților site-ului un decret de somare de a părăsi locul în termen de 48 de ore, în special pe baza articolului L. 2212-2 din Codul general al colectivităților teritoriale (CGCT), în temeiul căruia: Poliția municipală are ca obiect d a asigura ordinea corectă, siguranța, siguranța și sănătatea publică (...) mai mult decât art. L. 2212-4 din același cod, conform căruia, în caz de pericol grav sau iminent, cum ar fi accidentele naturale (...) primarul prevede executarea măsurilor de securitate impuse de circumstanțe (...) În aceeași zi, Centrul Comunal de Acțiune Socială a implicat un recensământ al ocupanților taberei și a transmis rezultatul serviciului telefonic de coordonare a cazării de urgență ( În plus, primarul a decis să pună la dispoziție o sală de gimnastică pentru a adăposti temporar ocupanții și a transmis lista ocupanților unei asociații. La 15 aprilie 2015, reclamanta a prezentat în temeiul articolului L. 521-2 din Codul de justiție administrativă în fața Tribunalului Administrativ din Melun un motiv de suspendare a executării hotărârii din 10 aprilie 2015. Printr-o ordonanță din 16 aprilie 2015, judecătorul rejudecat, notând prezența în tabără a conexiunilor electrice cu firele de peluze, a lămpilor de tabără aprinse, a bețelor formate din butoaie metalice utilizate pentru încălzirea barăcilor, a cabanelor realizate din materiale precare și inflamabile, în timp ce accesul la teren era îngreunat pentru serviciile de salvare și, în sfârșit, a multor deșeuri și deversări diverse, și-a respins cererea, în special din următoarele motive: (...) ținând cont de gravitatea riscurilor, nu este afectată de o necunoaștere clară a condițiilor de necesitate și proporționalitate în raport cu cerințele privind siguranța și sănătatea publică; întrucât, în plus, reclamanta nu are motive să susțină că persoana atacată ar fi ilegală din cauza absenței măsurilor de asistență socială ; (c) Având în vedere necesitatea de securitate și de sănătate publică care să justifice litigiul și chiar și atunci când implică plecarea ocupanților taberei, în special a copiilor, acest ordin nu aduce atingere în mod vădit ilegal demnității, libertății de a merge și de a veni, inviolabilității domiciliului, vieții private și familiale și interesului superior al copiilor. În aceeași zi, toți ocupanții prezenți în tabără, inclusiv reclamanta și familia ei, au fost evacuați. După câteva ore de așteptare, ei au fost duși la sala de gimnastică pusă la dispoziție de municipalitate pentru a-și petrece noaptea din cauza înjunghierii lui La 7 ianuarie 2016, Consiliul de Stat și-a respins cererea din următoarele motive: (...) în circumstanțele din speță, având în vedere gravitatea riscurilor pe care le implică ocupanții taberelor de cazare și mai ales lipsa unei măsuri de însoțire socială, alta decât punerea la dispoziție a adăposturilor temporare, nu este afectată de o necunoaștere clară a condițiilor de necesitate și proporționalitate în raport cu cerințele de securitate publică și de sănătate publică. EVALUAREA CURȚII PRIVIND VIOLAȚIA ALLEGATĂ DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIA 10. Cu titlu introductiv, Curtea precizează că nu a trebuit să soluționeze în speță problema dacă reședința de avere a recurentei constituia mai mult de un stat membru în sensul articolului 8 din Convenție, în măsura în care, în orice caz, dezmembrarea taberei a avut în mod necesar un impact asupra legăturilor sale familiale ( Winterstein și alte c. Franța, 27013/07, § 142 și 143, 17 octombrie 2013 și Hirtu și alții c. Franța , n 24720/13 § 64-66, 14 mai 2020). Curtea deduce din aceasta, la fel ca părțile, că a existat într-adevăr interferență în drepturile recurentei protejate prin art. 8 din Convenție. 11. În primul rând, Curtea arată că această interferență a fost prevăzută de lege, în landurile prevăzute de articolele L. 2212-2 și L. 2212-4 din CGCT (a se vedea punctul 3 de mai sus). În al doilea rând, Curtea consideră, având în vedere problemele și pericolele cauzate de instalațiile taberei, că ingerința viza obiectivele legitime de protecție a sănătății și a siguranței publice (a se vedea punctele 6 și 9 de mai sus). 13. În al treilea rând, în ceea ce privește necesitatea de a interveni, Curtea face trimitere, pentru o reamintire a principiilor aplicabile, la hotărârile judecătorești. Iordanova și altele, precum și Bulgaria, nr. 25446/06, § 117 și 118, 24 aprilie 2012 Winterstein și alții, citată anterior, § 147 și 148, și Hirtu și alții, § 70, citată anterior 14. În cazul de față, Curtea constată că recurenta ocupa locurile fără drept și titlu, timp de numai două săptămâni în momentul evacuării. În consecință, nu putea pretinde să aibă o speranță legitimă de a rămâne acolo. În plus, aceasta arată că, înainte de a reacționa, autoritățile nu au tolerat în mod prelungit prezența sa la fața locului (a se vedea, a inverso, Yodanova și altele, § 121, Winterstein și alții, citată anterior, punctul 150, și Hirtu și alții, citată anterior, punctul 71. Curtea observă apoi că argumentele prezentate de recurentă cu privire la proporționalitatea ingerinței, ridicate în cadrul procedurii interne, au fost examinate în detaliu atât în amonte de evacuarea de către instanța administrativă, cât și, ulterior, de către Consiliul de Stat, care au răspuns la aceasta printr-o motivare adecvată (a se vedea a contrao Orlić c. Croația, 48833/07 § 67 și 71, 21 iunie 2011, Winterstein și alții, menționați anterior, §§ 156- 158, și Hirtu și alții, menționați anterior, § 74), după ce au pus în balanță în mod corespunzător interesele în prezență (a se vedea punctele 6 și 9 de mai sus). 16. Curtea concluzionează că reclamanta a beneficiat, în cadrul procedurii de deportare, de o examinare a proporționalității ingerinței compatibil cu cerințele articolului 8. În al doilea rând, pentru a evalua proporționalitatea ingerinței, este necesar să se examineze posibilitățile de relocare existente (Chapman c. Regatul Unit [GC], n 27238/95 , ê 103 CEDH 2001 I). Curtea amintește că art. 8 nu recunoaște ca atare dreptul de a primi un domiciliu, nici jurisprudența Curții (Chapman, citată anterior, § 99) și că orice obligație pozitivă de a găzdui persoane fără adăpost nu poate fi, prin urmare, decât limitată (Peter Oatourke c. Regatul Unit (dec.), n 39022/97, CEDH 26 iunie 2001). Cu toate acestea, în cazuri excepționale, o obligație de a asigura cazare persoanelor deosebit de vulnerabile poate rezulta din art. 8 (Iordanova și altele, menționat anterior, § 130 18. În speță, Curtea constată că autoritățile au înmulțit demersurile pentru a nu lăsa reclamanta și ceilalți ocupanți ai taberei pe stradă: prin mobilizarea Prin urmare, prin implicarea unei asociații și prin punerea la dispoziție a unei săli de sport (a se vedea alineatele (2) și (4) de mai sus), Comisia consideră că autoritățile au ținut seama de vulnerabilitatea deosebită a recurentei din cauza apartenenței sale la o minoritate dezavantajată din punct de vedere social (a se vedea, a contraro, Winterstein și alții, citată anterior, § 160) și subliniază refuzul său repetat de a da curs propunerilor de cazare. 19. În plus, Curtea ia notă de faptul că recurenta nu a depus o cerere de locuință socială sau a încercat să facă vreun demers în acest sens (a se vedea Iordanova și alții, citată anterior, § 131, și, a contraro Winterstein și alții, citată anterior, § 163, și Hirtu și alții, citată anterior, § 20. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că spătarul întemeiat pe art. 8 din Convenție este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § (a) și 4 din Convenție. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALLEGATE 21. În ceea ce privește f un c ț i o n aflt e de art. 3 din Convenție, luat singur și combinat cu art. 14 și art. 8 coroborat cu art. 14, Curtea consideră, ca ridicare a Guvernului, că, spre deosebire de ceea ce impune art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac interne nu au fost epuizate, din cauza faptului că reclamanta a adus în f a ț a instanțelor interne competente, chiar și în fond, obiecțiile sale. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă din cauza neobosirii căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. 22. (a se vedea în același sens S.M.K. France (comitetul), 14356/19, § 27, 3 februarie 2022). Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 3 litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și apoi comunicat în scris la 8 decembrie 2022. Martina Keller Carlo Ranzoni Grefier Președinte adjunct
Requête n
o
41969/16
Silvia-Clara STAN
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 17 novembre 2022 en un comité composé de
:
Carlo Ranzoni
, président
,
Mattias Guyomar,
Mykola Gnatovskyy
, juges
,
et de Martina Keller,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
41969/16 contre la République française et dont une ressortissante roumaine, Mme Silvia-Clara Stan («
la requérante
») née en
1972 et résidant à Noisiel, représentée par M
e
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement français («
le Gouvernement
»), représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère de l’Europe et des Affaires étrangères,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne le démantèlement d’un camp situé à Champs
‑
sur
‑
Marne, installé illicitement sur un terrain appartenant à l’Établissement public d’aménagement (EPA) de Marne-la-Vallée, dans lequel la requérante, ressortissante roumaine appartenant à la communauté rom, vivait avec sa famille dans une habitation de fortune. Sous l’angle de l’article 3 de la Convention pris seul et combiné avec l’article 14, la requérante soutient que son expulsion du campement, en l’absence de relogement, a constitué un traitement inhumain et dégradant fondé sur son origine ethnique. Elle soutient que, pour les mêmes raisons, elle a également subi une atteinte à ses droits protégés par l’article 8 de la Convention. Sous l’angle des articles 3 et 8 de la Convention combinés avec l’article 13, elle se plaint principalement de ne pas avoir eu à sa disposition de recours suspensif pour contester l’ordre d’évacuation.
2
.
Le 29 mars 2015, la requérante s’installa avec sa famille dans le campement. Le 4 avril 2015, une association impliquée dans l’accueil et l’orientation des personnes sans-abri rencontra la requérante dans le cadre de l’anticipation du démantèlement du camp et lui proposa un hébergement en hôtel, avec sa famille, pour une durée d’une semaine. La requérante refusa cette proposition.
3
.
Le 10 avril 2015, le maire de la commune prit à l’encontre des occupants du site un arrêté portant mise en demeure de quitter les lieux dans les quarante-huit heures, sur le fondement notamment de l’article L. 2212-2 du code général des collectivités territoriales (CGCT) aux termes duquel «
la police municipale a pour objet d’assurer le bon ordre, la sûreté, la sécurité et la salubrité publiques (...)
» et de l’article L. 2212-4 du même code, aux termes duquel, «
en cas de danger grave ou imminent, tel que les accidents naturels (...) le maire prescrit l’exécution des mesures de sûreté exigées par les circonstances (...)
». L’arrêté précisait que des centres d’hébergement d’urgence ouverts par l’État étaient mis à la disposition des occupants.
4
.
Le même jour, le centre communal d’action sociale procéda à un recensement des occupants du camp et transmit le résultat au service téléphonique de coordination de l’hébergement d’urgence («
115
»). Le maire décida en outre de mettre un gymnase à disposition pour abriter temporairement les occupants et transmit la liste des occupants à une association.
5.
Le 15 avril 2015, la requérante présenta sur le fondement de l’article L.
521-2 du code de justice administrative devant le tribunal administratif de Melun un référé tendant à la suspension de l’exécution de l’arrêté du 10
avril 2015.
6
.
Par une ordonnance du 16 avril 2015, le juge des référés, notant la présence dans le camp de branchements électriques aux fils dénudés, de feux de camp allumés, de braséros constitués de fûts métalliques utilisés pour le chauffage des baraques, de cabanes réalisées en matériaux précaires et inflammables alors que l’accès au terrain était rendu difficile pour les services de secours et, enfin, de nombreux détritus et déjections diverses, rejeta sa demande notamment pour les motifs suivants
:
«
(...) compte tenu de la gravité des risques encourus, l’arrêté contesté n’est pas entaché d’une méconnaissance manifeste des conditions de nécessité et de proportionnalité au regard des exigences de la sécurité et de la salubrité publiques
; que, par ailleurs, la requérante n’est pas fondée à soutenir que l’arrêté attaqué serait illégal du fait de l’absence de mesures d’accompagnement social
; qu’eu égard à la nécessité de sécurité et de salubrité publiques justifiant l’arrêté contesté, et alors même qu’il implique le départ des occupants du campement, notamment des enfants, cet arrêté ne porte pas une atteinte manifestement illégale à la dignité, à la liberté d’aller et venir, à l’inviolabilité du domicile, à la vie privée et familiale ni à l’intérêt supérieur des enfants.
»
7.
Le même jour, tous les occupants présents dans le camp, dont la requérante et sa famille, furent évacués. Après quelques heures d’attente, ils furent conduits au gymnase mis à disposition par la commune pour y passer la nuit en raison de l’engorgement du «
115
». La requérante refusa cette proposition.
8.
Cette dernière se pourvut en cassation contre l’ordonnance du juge des référés.
9
.
Le 7 janvier 2016, le Conseil d’État rejeta sa requête pour les motifs suivants
:
«
(...) dans les circonstances de l’espèce, eu égard à la gravité des risques encourus par les occupants des campements et nonobstant l’absence de mesure d’accompagnement social autre que la mise à disposition d’hébergements temporaires, l’arrêté litigieux n’est pas entaché d’une méconnaissance manifeste des conditions de nécessité et de proportionnalité au regard des exigences de la sécurité et de la salubrité publiques.
»
SUR LA VIOLATION ALLEGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
10.
À titre liminaire, la Cour précise qu’elle n’a pas à trancher en l’espèce la question de savoir si l’habitation de fortune de la requérante constituait son « domicile » au sens de l’article 8 de la Convention dans la mesure où, en tout état de cause, le démantèlement du camp a nécessairement eu des répercussions sur ses liens familiaux (
Winterstein et autres c. France
, n
o
27013/07, §§ 142 et 143, 17 octobre 2013, et
Hirtu et autres c. France
, n
o
24720/13 §§ 64 à 66, 14 mai 2020). La Cour en déduit, à l’instar des parties, qu’il y a bien eu ingérence dans les droits de la requérante protégés par l’article 8 de la Convention.
11.
En premier lieu, la Cour relève que cette ingérence était prévue par la loi, en l’occurrence par les articles L. 2212-2 et L. 2212-4 du CGCT (voir paragraphe 3 ci-dessus).
12.
En deuxième lieu, la Cour considère, eu égard aux nuisances et dangers provoqués par les installations du camp, que l’ingérence visait les buts légitimes de protection de la santé et de la sécurité publique (voir paragraphes 6 et 9 ci-dessus).
13.
S’agissant en troisième lieu de la nécessité de l’ingérence, la Cour renvoie, pour un rappel des principes applicables, aux arrêts
Yordanova et autres c. Bulgarie
, n
o
25446/06, §§ 117 et 118, 24 avril 2012
,
Winterstein et autres
, précité, §§
147 et 148, et
Hirtu et autres
, § 70, précité.
14.
Au cas d’espèce, la Cour constate que la requérante occupait les lieux sans droit ni titre, depuis seulement deux semaines au moment de l’évacuation. En conséquence, elle ne pouvait prétendre à avoir une espérance légitime d’y rester. En outre, elle relève qu’avant de réagir, les autorités n’avaient pas toléré de manière prolongée sa présence sur les lieux (voir,
a contrario,
Yordanova et autres,
précité, § 121,
Winterstein et autres,
précité, §
150, et
Hirtu et autres
, précité, § 71).
15.
La Cour note ensuite que les arguments avancés par la requérante concernant la proportionnalité de l’ingérence, soulevés dans la procédure interne, ont été examinés en détail, à la fois en amont de l’évacuation par le tribunal administratif et, par la suite, par le Conseil d’État, qui y ont répondu par une motivation adéquate (voir,
a contrario
,
Orlić c. Croatie,
n
o
48833/07
,
§§ 67 et 71, 21 juin 2011,
Winterstein et autres
, précité, §§ 156 à 158, et
Hirtu et
autres
, précité, § 74), après avoir dument mis en balance les intérêts en présence (voir paragraphes 6 et 9 ci-dessus).
16.
La Cour conclut que la requérante a bénéficié, dans le cadre de la procédure d’expulsion, d’un examen de la proportionnalité de l’ingérence compatible avec les exigences de l’article 8.
17.
Il y a lieu, ensuite, pour apprécier la proportionnalité de l’ingérence, d’examiner les possibilités de relogement existantes (
Chapman c.
Royaume
‑
Uni
[GC], n
o
27238/95
‑
I). La Cour rappelle que l’article 8 ne reconnaît pas comme tel le droit de se voir fournir un domicile, pas plus que la jurisprudence de la Cour (
Chapman,
précité, §
99) et que toute obligation positive d’héberger des personnes sans abri ne saurait dès lors être que limitée (
Peter O’Rourke c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
39022/97
, CEDH 26 juin 2001). Toutefois, dans des cas exceptionnels, une obligation d’assurer un hébergement aux individus particulièrement vulnérables peut découler de l’article 8 (
Yordanova et autres
, précité, § 130).
18.
En l’espèce, la Cour constate que les autorités ont multiplié les démarches afin de ne pas laisser la requérante et les autres occupants du camp à la rue
: en mobilisant le «
115
», en impliquant une association et en mettant à leur disposition un gymnase (voir paragraphes 2 et 4 ci-dessus). Elle considère donc que les autorités ont tenu compte de la vulnérabilité particulière de la requérante en raison de son appartenance à une minorité socialement défavorisée (voir,
a contrario, Winterstein et autres
, précité, §
160) et souligne ses refus répétés de donner suite aux propositions d’hébergement.
19.
Au surplus, la Cour note que la requérante n’a pas déposé de demande de logement social ou tenté d’effectuer une quelconque démarche en ce sens (voir
Yordanova et autres
, précité, § 131, et,
a contrario
,
Winterstein et autres,
précité, § 163, et
Hirtu et
autres
, précité, § 6).
20.
Eu égard à tout ce qui précède, la Cour estime que le grief tiré de l’article 8 de la Convention est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
21.
S’agissant du grief tiré de l’article 3 de la Convention, pris seul et combiné avec l’article 14, et de l’article 8 combiné avec l’article 14, la Cour considère, comme le soulève le Gouvernement, que contrairement à ce qu’exige l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes n’ont pas été épuisées, faute pour la requérante d’avoir soulevé devant les juridictions internes compétentes, même en substance, ses griefs. Il s’ensuit que cette partie de la requête est irrecevable en raison du non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
22.
S’agissant du grief tiré de l’article 13 de la Convention, à supposer même l’existence d’un grief défendable sous l’angle de l’article 3 de la Convention ou de l’article 8 et donc l’applicabilité de cette disposition, la Cour relève que la requérante a pu utiliser les recours pertinents et que sa situation a été examinée avec soin (voir, dans le même sens,
S.M.K. c. France
(comité), n
o
14356/19, § 27, 3 février 2022). Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article
35
§§
3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 8 décembre 2022.
Martina Keller
Carlo Ranzoni
Greffière adjointe
Président