ÎCCJ, Decizia nr. 139/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 5 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București a trimis în judecată, între alții, pe inculpatul T.Gh.  pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 (două infracțiuni), de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (două infracțiuni), de art. 215 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de art. 13 din Legea nr. 87, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de art. 40 din Legea nr. 87/1991, raportat la art. 289, cu aplicarea art. 41alin. (2) C. pen. și de art. 269 pct. 1 din Legea nr. 31/1990.

La termenul din 13 februarie 2004, apărătorul inculpatului T.Gh. a formulat în fața Judecătoriei sectorului 1 București, sesizată cu judecarea cauzei, cerere de recuzare a tuturor judecătorilor și procurorilor din România, inclusiv a procurorului general, cu excepția a 9 judecători de la instanța supremă.

În vederea soluționării acestei cereri, Judecătoria sectorului 1 București a amânat judecarea cauzei la 27 februarie 2004, dispunând înaintarea dosarului la Tribunalul București.

Față de această cerere de recuzare, în care s-a stăruit, Tribunalul București a înaintat dosarul la Curtea de Apel București, iar aceasta l-a înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 51 din 31 martie 2004, a respins cererea.

S-a constatat că magistrații vizați prin cerere au fost recuzați numai cu privire la soluționarea oricărei măsuri de menținere, prelungire ori de verificare a legalității arestării preventive, motivându-se, totodată, că această cerere nu este întemeiată, deoarece petiționarul nu a indicat concret cazurile de incompatibilitate în care se află judecătorii de la instanțele recuzate, iar, din oficiu, nu rezultă că magistrații respectivi s-ar afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul T.Gh. a declarat recurs, invocând motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 389

9

alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivului de casare formulat, s-a susținut, în esență, că instanța care a judecat cererea de recuzare nu a fost compusă potrivit legii, deoarece membrii completului nu sunt prevăzuți în decretele de numire în funcție cu prenumele înaintea numelui, așa cum sunt menționați în partea introductivă a încheierii, iar aceștia nici nu fac parte dintre cei 9 judecători exceptați de la recuzare prin cererea făcută inițial, astfel că trebuiau să se abțină de a se pronunța în cauză.

S-a mai învederat că nici procurorul care a pus concluzii cu privire la cererea de recuzare nu face parte dintre magistrații care nu au fost recuzați, așa încât instanța a fost greșit compusă și sub acest aspect.

În concluzie, făcându-se referire la prevederile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., s-a cerut să se constate nulitatea încheierii atacate, pe motiv că nu au fost respectate dispozițiile legale privind compunerea instanței, casarea acestei încheieri și rejudecarea cererii de recuzare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet format din 9 judecători.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, potrivit art. 51 alin. (1) C. proc. pen., „în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, de oricare dintre părți, de îndată ce partea a aflat despre existența cazului de incompatibilitate”.

Prin art. 52 C. proc. pen., care reglementează procedura de soluționare a cererii de recuzare a judecătorului și procurorului, este avută în vedere și situația extremă, când recuzarea privește întreaga instanță, prevăzându-se că, într-un asemenea caz, cererea de recuzare „trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător”.

Or, așa cum corect s-a relevat prin considerentele încheierii atacate, din modul de redactare a cererii formulate rezultă că inculpatul petiționar T.Gh. nu a indicat concret cazurile de incompatibilitate în care se află fiecare judecător de la instanțele recuzate.

În această privință, invocarea cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 48 lit. d) C. proc. pen. pentru toți judecătorii din România, pe motiv că, prin respingerea în alte cauze a excepției nulității absolute a măsurii arestării preventive luate de procuror, ar fi interesați să dea o soluție defavorabilă inculpatului, nu se justifică, deoarece o atare împrejurare, reglementată la art. 47 alin. (1) C. proc. pen., constituie caz de incompatibilitate numai dacă judecătorul a luat parte la pronunțarea soluției în același proces, cazul de incompatibilitate de la art. 48 lit. d) din același cod referindu-se la situația când ar fi interesat în cauză însuși judecătorul, soțul sau vreo rudă apropiată lui.

Dar, pe lângă greșita invocare a acestui caz de incompatibilitate, prevăzut în art. 48 lit. d) C. proc. pen., se mai constată că nici nu s-a indicat în mod concret, pentru fiecare dintre judecătorii vizați, în ce anume dosar s-a pronunțat asupra excepției nulității absolute a măsurii arestării preventive luată de către procuror.

De altfel, afirmația că asupra excepției menționate s-ar fi pronunțat toți judecătorii din România, mai puțin cei 9 judecători de la instanța supremă, contravine vădit realității deduse din împrejurarea că, doar în cazuri cu totul izolate, judecătorii de la secțiile nepenale ale tribunalelor și curților de apel puteau să facă parte din complete care s-au pronunțat cu privire la astfel de excepții.

Tot astfel, se constată că, prin cererea de recuzare, nu s-au indicat cazurile concrete de incompatibilitate în care s-ar afla toți procurorii din România, inclusiv procurorul general, iar invocarea împrejurării că aceștia ar fi interesați de a-și menține atribuția de a putea lua măsura arestării preventive, pe lângă că se referă doar la o presupunere nedovedită, nici nu este reglementată ca incompatibilitate pentru procuror.

Neîndoielnica improbabilitate de ivire a vreunui caz real de incompatibilitate a tuturor judecătorilor sau procurorilor din România este relevată și de lipsa de reglementare a procedurii de soluționare într-o astfel de situație.

Așa fiind, cererea de recuzare apare nefondată și inform formulată în raport cu cerințele legii.

Pe de altă parte, critica adusă încheierii în legătură cu menționarea prenumelui înaintea numelor judecătorilor care au făcut parte din complet nu poate fi primită, deoarece un atare procedeu, uzual, nu contravine reglementărilor procedurale legale în vigoare.

Tot astfel, în raport cu considerentele prin care s-a învederat lipsa de temei a cererii de recuzare a tuturor judecătorilor și procurorilor din România, nu se justifică nici contestarea modului de constituire a completului care a soluționat această cerere.

În consecință, urmează ca recursul declarat de inculpat să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.Gh. împotriva încheierii nr. 51 din 31 martie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1710/2004.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 7 aprilie 2004.