ÎCCJ, Decizia nr. 138/2004

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 5 februarie 2002, emis în dosarul nr. 96/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, au fost trimiși în judecată:

- inculpata A.E.L. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen.;

- inculpata L.M. pentru săvârșirea a 5 infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 C. pen.;

- inculpatul C.C. pentru săvârșirea a două infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 C. pen.

La termenul de judecată din 15 martie 2002, inculpații, invocând dispozițiile art. 51-52, cu referire la art. 48 lit. d) C. proc. pen., au formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București, care a fost învestită cu soluționarea cauzei.

Prin încheierea nr. 1518 din 20 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recuzare, ca nefondată, motivând că împrejurările invocate de inculpați nu constituie cazuri de incompatibilitate în sensul prevederilor legii.

Inculpata A.E.L. a declarat recurs împotriva acestei încheieri.

Recursul a fost respins ca inadmisibil, prin încheierea nr. 1 din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, în complet format din 9 judecători, cu motivarea că încheierea prin care se respinge cererea de recuzare este supusă căilor ordinare de atac, în condițiile prevăzute de art. 361 alin. (2) și (3) și, respectiv, ale art. 385

1

C. proc. pen., numai odată cu fondul cauzei, iar nu separat de apelul sau recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei.

A fost invocată și decizia nr. 236 din 12 septembrie 2002, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (6) și ale art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., formulată de inculpată, învederându-se că regula potrivit căreia căile de atac se exercită împotriva încheierilor odată cu hotărârea prin care se soluționează fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfășurării procesului penal cu celeritate, ceea ce corespunde cerinței din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ca orice cauză să fie soluționată într-un termen rezonabil.

Prin memoriul înregistrat la data de 26 martie 2004, inculpata a solicitat fixarea unui termen pentru judecarea de către Completul format din 9 judecători a recursului formulat anterior, împotriva încheierii nr. 1518 din 20 martie 2002, relevând că, în prezent, se află în situația la care s-a făcut referire prin decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2003, deoarece a declarat recurs împotriva sentinței prin care cauza a fost soluționată cauza pe fond, iar recursul său se află în curs de judecată la secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Această cerere de recurs nu este admisibilă.

În adevăr, din examinarea actelor dosarului rezultă că inculpata A.E.L. a fost condamnată, prin sentința penală nr. 34 din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, la 3 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen., precum și la 2 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., fiind achitată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea unei alte infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen.

În baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 C. pen., s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Împotriva acestei sentințe, procurorul, inculpata A.E.L., precum și ceilalți doi inculpați, au declarat recurs, fiind fixat termen la secția penală a instanței supreme, în vederea judecării recursurilor, la data de 11 martie 2003.

Judecarea cauzei a fost amânată, succesiv, la 20 mai 2003, la 30 septembrie 2003, la 9 decembrie 2003, la 17 februarie 2004 și, apoi, la 30 martie 2004.

Solicitând examinarea din nou a recursului declarat împotriva încheierii nr. 1518 din 20 martie 2002 a secției penale a Curții Supreme de Justiție, prin care cererea de recuzare a fost respinsă ca nefondată, inculpata vizează soluționarea acestei cereri odată cu recursul declarat împotriva sentinței prin care a fost condamnată în aceeași cauză.

Or, din moment ce hotărârile împotriva cărora sunt îndreptate cele două recursuri au fost pronunțate de instanțe diferite, una de fond, iar cealaltă de control jurisdicțional în recurs, examinarea deodată a acestor căi de atac nu este posibilă.

În această privință, este de observat că, în raport cu dispozițiile art. 52 alin. (6) C. proc. pen., astfel cum erau în vigoare la data pronunțării încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de inculpată, o atare încheiere putea fi atacată cu recurs, în conformitate cu art. 385

1

alin. (2) din același cod, numai odată cu sentința prin care s-a soluționat fondul cauzei.

Față de aceste dispoziții, care instituiau regula exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare numai odată cu atacarea hotărârii pronunțate asupra fondului procesului, prin decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2003, pronunțată de Completul de 9 judecători al instanței supreme, recursul declarat de inculpată împotriva acelei încheieri a fost respins ca inadmisibil, soluție cu autoritate de lucru judecat.

Examinarea din nou a aceleiași căi de atac, exercitate împotriva încheierii menționate, în sensul solicitat prin memoriul depus în dosar și cum s-a susținut oral de către apărătorul inculpatei, nu mai este posibilă nici ca efect al declarării recursului împotriva sentinței, prin care s-a soluționat fondul cauzei, cât timp în cele două chestiuni s-au pronunțat două instanțe diferite, una de control judiciar asupra recuzării, iar cealaltă instanță, de prim grad de jurisdicție, asupra fondului procesului.

O atare reunire a celor două căi de atac, în cazul când încheierea asupra recuzării este pronunțată de o instanță ierarhic superioară celei care judecă procesul penal în fond ar fi contrară principiilor ce garantează sistemul dreptului procesual penal român.

Atacarea deodată cu recurs a încheierii de respingere a cererii de recuzare și a sentinței, respectiv, deciziei prin care a fost soluționată cauza în fond sau în apel nu este posibilă decât atunci când cele două hotărâri sunt susceptibile de a fi examinate de aceeași instanță de recurs, firească, iar nu și în cazul în care cererea de recuzare, privind întreaga instanță, a fost soluționată de însăși instanța ierarhic superioară competentă să judece în recurs.

Într-o astfel de situație, în lipsa unor dispoziții care să deroge de la principiul potrivit căruia nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile instanței de control judiciar, pronunțate ca instanță de recurs anterior examinării acestei căi de atac, se impune concluzia că recursul declarat împotriva unei asemenea încheieri nu este admisibil.

Neîndoielnic, însă, că orice nerespectare a dispozițiilor legale ce privesc desfășurarea procesului penal și compunerea instanței, chiar dacă au fost invocate ca temei pentru solicitarea admiterii cererii de recuzare, poate face obiect al criticilor în cadrul motivelor de recurs, în măsura în care acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatei să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpata A.E.L. împotriva încheierii nr. 1518 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpată să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 29 martie 2004.