ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 9 octombrie 2003 și precizată la 26 noiembrie 2003, reclamantele S.M., C.I.,

I.A., P.E., F.M., H.I. au chemat în judecată pârâții Guvernul României și

comuna Giulești, județul Maramureș, au solicitat ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se anuleze H.G. nr. 934/2002 prin care s-au trecut în domeniul

public, terenurile de la pozițiile 24, 64 și 78 din Anexa nr. 35 (M. Of. nr. 665

bis/9.09.2002), cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantele au susținut că bunurile cuprinse în Anexa nr. 35 la pct. 24, 64 și

78 au aparținut antecesorilor lor, așa cum rezultă din extrasul de Carte

Funciară 3152 - foaia de posesiune a comunei Giulești și că despre această

trecere a bunurilor în domeniul public, reclamanții au luat cunoștință în luna

august 2003, în fața instanței de apel și imediat după această dată au demarat

procedura grațioasă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

La data de 12 decembrie 2003,

Ministerul Administrației și Internelor a formulat cerere de intervenție prin

care a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii în contencios

administrativ și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor.

Prin sentința nr. 50 din 14

ianuarie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins ca tardiv introdusă, acțiunea în

contencios administrativ înaintată de reclamanți.

A respins ca inadmisibilă,

cererea de intervenție în interesul Guvernului României, formulată de Ministerul

Administrațiilor și Internelor.

Pentru a pronunța această

sentință, Curtea de Apel Cluj a reținut în esență că reclamantele au formulat acțiunea

în fața instanței de contencios administrativ, peste termenul prevăzut de art. 5

alin. (5) din Legea nr. 29/1990.

Împotriva acestei sentinței

au declarat recurs, S.M., C.I., I.A., P.E., F.M., H.I., criticând-o pentru

netemeinicie și, motivând că au luat cunoștință de trecerea bunurilor,

respectiv terenul în suprafață de 2808 mp, în mod abuziv, în domeniul public al

statului în data de 20 august 2003, în fața instanței de apel, iar la data de

22 august 2003 au expediat Guvernului, o cerere de anulare a H.G. nr. 934/2002,

iar răspunsul Guvernului a fost primit la data de 31 octombrie 2003, după 70 de

zile.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele considerentele.

Intrarea în vigoare a normei

juridice este nemijlocit legată de împrejurarea că orice nouă reglementare,

adresându-se cetățenilor (conduitei lor), trebuie să fie cunoscută de către

aceștia, potrivit principiului de drept

nemo consetur ignorare legem

-

nimeni nu se poate scuza invocând necunoașterea legii.

Pentru ca acest principiu să

nu fie o simplă ficțiune, trebuie asigurate condițiile cunoașterii normei de drept.

De aceea, este de principiu că normele juridice intră în vigoare de la data

aducerii lor la cunoștința publică (data publicării lor sau data la care ele au

fost efectiv aduse la cunoștință). Face excepție de la acest principiu,

situația în care în conținutul actului normativ în care apare norma juridică,

se prevede intrarea în vigoare la o altă dată decât publicarea normei (aducerea

sa la cunoștință).

Din momentul intrării sale în

vigoare, norma juridică guvernează deplin relațiile sociale; din acest moment

nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice, pe motiv că nu o

cunoaște. Această regulă se explică prin aceea că autoritatea normei juridice,

obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite scuza

ignoranței.

Funcționează, deci, în

această materie, o prezumție absolută a cunoașterii legii, prezumție ce nu

poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În baza acestei prezumții, toți

cetățenii trebuie să cunoască legile, motiv pentru care recurentele nu se pot

prevala de faptul că au luat cunoștință de prevederile hotărârii Guvernului a cărei

anulare se cere, în data de 20 august 2003, în fața instanței de apel.

Astfel că, intrarea în

vigoare a H.G. nr. 934/2002 a constituit momentul de la care au început să

curgă termenele prevăzute de Legea nr. 29/1990, pentru anularea actului

administrativ.

Înainte ca partea vătămată

printr-un act administrativ să ceară anularea actului, ea trebuie să se adreseze

pentru apărarea dreptului său, autorității emitente, în termen de 30 de zile de

la aceasta. În următoarele 30 de zile, ea poate sesiza tribunalul, dacă nu este

mulțumită de soluția dată reclamației sale.

Art. 5 alin. (1) - (3) din

Legea nr. 29/1990 prevede posibilitatea ca cel vătămat în dreptul său, să

formuleze reclamație în fața autorității administrative ierarhic superioare.

Conform dispozițiilor art. 5

alin. (5) din Legea nr. 29/1990, introducerea cererii în instanță nu se va

putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a

cărui anulare se cere.

Prin urmare, alin. (1) al art.

(5) din Legea nr. 29/1990 are ca obiect acțiunea administrativă prealabilă, mai

exact recursul grațios; alin. (2), are ca obiect acțiunea în justiție în

ipoteza unei nemulțumiri la recursul grațios; alin. (3) are ca obiect acțiunea

în justiție în ipoteza unei nemulțumiri la recursul ierarhic; alin. (4) vizează

acțiunea în justiție în ipoteza „nerezolvării reclamației, fie de autoritatea

emitentă, fie de autoritatea ierarhică, în termen de 30 de zile”, iar alin. (5)

este numitor comun, atât pentru „recursul administrativ prealabil” (grațios sau

ierarhic), cât și pentru „sesizarea tribunalului”.

Față de cele de mai sus,

rezultă că analiza naturii juridice a termenului de 30 de zile de sesizare a

tribunalului, nu poate fi separată de analiza naturii juridice a termenului de

un an.

Fiecare are, desigur

semnificația sa, dar semnificația unuia o determină pe a celuilalt, conturând

regimul juridic al sesizării instanțelor de contencios administrativ, ca regim

de drept comun, astfel că ambele sunt termene de prescripție, după împlinirea

cărora nu se mai poate cere anularea actului administrativ considerat ilegal și

nici obligarea unei autorități administrative, de a rezolva o cerere

referitoare la un drept recunoscut de lege.

Curtea constată că instanța

de fond a stabilit o corectă situație de fapt și urmează ca potrivit art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.M., C.I., I.A., P.E.,

F.M., H.I. împotriva sentinței civile nr. 50 din 14 ianuarie 2004, a Curții de

Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2005.