ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 9 octombrie 2003 și precizată la 26 noiembrie 2003, reclamantele S.M., C.I., I.A., P.E., F.M., H.I. au chemat în judecată pârâții Guvernul României și comuna Giulești, județul Maramureș, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze H.G. nr. 934/2002 prin care s-au trecut în domeniul public, terenurile de la pozițiile 24, 64 și 78 din Anexa nr. 35 (M. Of. nr. 665 bis/9.09.2002), cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantele au susținut că bunurile cuprinse în Anexa nr. 35 la pct. 24, 64 și 78 au aparținut antecesorilor lor, așa cum rezultă din extrasul de Carte Funciară 3152 - foaia de posesiune a comunei Giulești și că despre această trecere a bunurilor în domeniul public, reclamanții au luat cunoștință în luna august 2003, în fața instanței de apel și imediat după această dată au demarat procedura grațioasă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990. La data de 12 decembrie 2003, Ministerul Administrației și Internelor a formulat cerere de intervenție prin care a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii în contencios administrativ și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor.

Prin sentința nr. 50 din 14 ianuarie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins ca tardiv introdusă, acțiunea în contencios administrativ înaintată de reclamanți. A respins ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interesul Guvernului României, formulată de Ministerul Administrațiilor și Internelor. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Cluj a reținut în esență că reclamantele au formulat acțiunea în fața instanței de contencios administrativ, peste termenul prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990. Împotriva acestei sentinței au declarat recurs, S.M., C.I., I.A., P.E., F.M., H.I., criticând-o pentru netemeinicie și, motivând că au luat cunoștință de trecerea bunurilor, respectiv terenul în suprafață de 2808 mp, în mod abuziv, în domeniul public al statului în data de 20 august 2003, în fața instanței de apel, iar la data de 22 august 2003 au expediat Guvernului, o cerere de anulare a H.G.

nr. 934/2002, iar răspunsul Guvernului a fost primit la data de 31 octombrie 2003, după 70 de zile. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele. Intrarea în vigoare a normei juridice este nemijlocit legată de împrejurarea că orice nouă reglementare, adresându-se cetățenilor (conduitei lor), trebuie să fie cunoscută de către aceștia, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem - nimeni nu se poate scuza invocând necunoașterea legii. Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficțiune, trebuie asigurate condițiile cunoașterii normei de drept. De aceea, este de principiu că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoștința publică (data publicării lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunoștință).

Face excepție de la acest principiu, situația în care în conținutul actului normativ în care apare norma juridică, se prevede intrarea în vigoare la o altă dată decât publicarea normei (aducerea sa la cunoștință). Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică guvernează deplin relațiile sociale; din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice, pe motiv că nu o cunoaște. Această regulă se explică prin aceea că autoritatea normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite scuza ignoranței. Funcționează, deci, în această materie, o prezumție absolută a cunoașterii legii, prezumție ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie.

În baza acestei prezumții, toți cetățenii trebuie să cunoască legile, motiv pentru care recurentele nu se pot prevala de faptul că au luat cunoștință de prevederile hotărârii Guvernului a cărei anulare se cere, în data de 20 august 2003, în fața instanței de apel. Astfel că, intrarea în vigoare a H.G. nr. 934/2002 a constituit momentul de la care au început să curgă termenele prevăzute de Legea nr. 29/1990, pentru anularea actului administrativ. Înainte ca partea vătămată printr-un act administrativ să ceară anularea actului, ea trebuie să se adreseze pentru apărarea dreptului său, autorității emitente, în termen de 30 de zile de la aceasta. În următoarele 30 de zile, ea poate sesiza tribunalul, dacă nu este mulțumită de soluția dată reclamației sale.

Art. 5 alin. (1) - (3) din Legea nr. 29/1990 prevede posibilitatea ca cel vătămat în dreptul său, să formuleze reclamație în fața autorității administrative ierarhic superioare. Conform dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, introducerea cererii în instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

Prin urmare, alin. (1) al art. (5) din Legea nr. 29/1990 are ca obiect acțiunea administrativă prealabilă, mai exact recursul grațios; alin. (2), are ca obiect acțiunea în justiție în ipoteza unei nemulțumiri la recursul grațios; alin. (3) are ca obiect acțiunea în justiție în ipoteza unei nemulțumiri la recursul ierarhic; alin. (4) vizează acțiunea în justiție în ipoteza „nerezolvării reclamației, fie de autoritatea emitentă, fie de autoritatea ierarhică, în termen de 30 de zile”, iar alin. (5) este numitor comun, atât pentru „recursul administrativ prealabil” (grațios sau ierarhic), cât și pentru „sesizarea tribunalului”. Față de cele de mai sus, rezultă că analiza naturii juridice a termenului de 30 de zile de sesizare a tribunalului, nu poate fi separată de analiza naturii juridice a termenului de un an.

Fiecare are, desigur semnificația sa, dar semnificația unuia o determină pe a celuilalt, conturând regimul juridic al sesizării instanțelor de contencios administrativ, ca regim de drept comun, astfel că ambele sunt termene de prescripție, după împlinirea cărora nu se mai poate cere anularea actului administrativ considerat ilegal și nici obligarea unei autorități administrative, de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Curtea constată că instanța de fond a stabilit o corectă situație de fapt și urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.M., C.I., I.A., P.E., F.M., H.I. împotriva sentinței civile nr. 50 din 14 ianuarie 2004, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2005.