ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2007/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 467/2003,

Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea în contencios administrativ introdusă de

reclamanta C. Săcălășeni, prin mandatar F. Maramureș, împotriva pârâtului

Guvernul României și pe cale de consecință, a dispus anularea H.G. nr. 934/2002,

în ce privește imobilele aflate în administrarea reclamantei și trecute în

domeniul public al statului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut în esență că, reclamanta este proprietară

extrafunciară asupra acestor imobile și drept consecință, nefiind vorba de nici

unul din bunurile enumerate la pct. 3 din lista anexă la Legea nr. 213/1998, nu

puteau fi incluse prin hotărâre de Guvern, în categoria bunurilor de interes

public al statului.

Împotriva acestei sentințe, în termenul

legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, pârâtul Guvernul

României, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greșit a fost reținută

calitatea procesuală activă a reclamantei, deoarece aceasta nefiind proprietară

asupra imobilelor în litigiu, nu poate face dovada vătămării sale într-un

drept, pentru simplul motiv că nu are acel drept.

În consecință, nefiind îndeplinite

condițiile cerute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, acțiunea trebuia să fie

respinsă.

Nici faptul ridicării acelor

construcții, de către reclamantă, nu poate fi reținut, ca o dovadă a dreptului

de proprietate, fiind cel mult un constructor de bună-credință.

Aceeași sentință a mai fost

criticată, și pentru faptul de a fi ignorat împrejurările care confirmă

legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, cum ar fi: întocmirea inventarului

bunurilor publice de către o comisie special constituită și aprobarea acestuia

de către organele administrative, după o riguroasă verificare; respectarea

prevederilor constituționale și apoi, aprobarea de către guvern.

În aceste împrejurări, recurenta

consideră că nu s-a greșit nici din punct de vedere al tehnicii legislative și

nici din punct de vedere al includerii bunurilor, în categoria celor de interes

public.

De altfel, legat de această critică,

se invocă în recursul pârâtului, și greșita neacceptare a cererii de

introducere în cauză a Ministerului Administrației Publice care, în calitate de

organ emitent al actului juridic contestat, era cel mai în măsură a răspunde și

a-i apăra legalitatea.

Examinând recursul pârâtului, prin

prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat.

Astfel, în ce privește dreptul

propriu al reclamantei asupra imobilelor în litigiu, în mod corect s-a reținut

de către instanța fondului, că ele formează proprietatea extratabulară a

acesteia.

Fiind dovedit și necontestat faptul

construirii clădirilor de către reclamantă, anterior anului 1990 și folosite

exclusiv de către aceasta, nu se poate reține că aceste imobile nu aparțin

reclamantei.

Este adevărat că potrivit art. 492

C. civ., proprietarul terenului se presupune că este și proprietarul

construcțiilor ridicate pe acel teren, dar numai până la proba contrară. Cum în

speță, s-a făcut dovada faptul că nu proprietarul terenului este și proprietarul

construcției, dimpotrivă, ele au fost ridicate și apoi incluse în categoria

fondurilor fixe ale cooperației de consum, în baza Legii nr. 9/1972, rezultă că

în mod corect s-a reținut de către instanța fondului, atât încălcarea unui

drept propriu al reclamantei, cât și producerea vătămării prin această

încălcare.

Separat de aceste aspecte, trebuie

observat că indiferent de natura dreptului invocat asupra bunurilor în litigiu,

adică dreptul de proprietate extrafunciară, recunoscut de către Legea nr.

115/1938 sau dreptul pretins în temeiul art. 492 și urm. C. civ., reclamanta

poate pretinde un drept al său propriu asupra acestor bunuri.

Faptul că poate pretinde acest

drept, este suficient pentru a putea promova o acțiune fondată pe dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 29/1990. Coroborând acest aspect, cu faptul că aceleași

bunuri nu au fost dobândite în nici unul din modurile prevăzute de art. 3 din

Legea nr. 213/1998 și nici nu sunt, prin natura lor, de interes public, rezultă

pentru un motiv în plus că, hotărârea instanței de fond este legală, atunci

când reține calitatea procesuală a reclamantei.

Respectarea tehnicii legislative de

către organele administrației locale de stat și controlul acestor acte, prin

avizele date în prealabil emiterii hotărârii de Guvern, nu constituie garanția

suficientă a legalității actului administrativ contestat, așa după cum susține

recurenta. A accepta acest raționament, ar avea drept consecință înlăturarea

posibilității de control a actelor juridice, de către instanțele de judecată.

Nu se poate reține nici critica

referitoare la neintroducerea în cauză a Ministerului Administrației Publice și

organelor locale ale administrației de stat, deoarece actele pregătitoare

întocmite de aceste organisme (inventarul și centralizatorul) nu au constituit

decât documentații necesare emiterii actului final care este hotărârea de

Guvern, singura producătoare de efecte juridice.

Pe de altă parte, respectarea

principiului disponibilității invocat de către instanța de fond, constituie și

el un argument în favoarea temeiniciei soluției de respingere a cererii de

chemare în judecată a altor persoane.

În consecință, nefiind îndeplinit

nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmează a

fi menținută hotărârea instanței de fond, ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 467 din 23 aprilie 2003 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2004.