ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2007/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 467/2003, Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea în contencios administrativ introdusă de reclamanta C. Săcălășeni, prin mandatar F. Maramureș, împotriva pârâtului Guvernul României și pe cale de consecință, a dispus anularea H.G. nr. 934/2002, în ce privește imobilele aflate în administrarea reclamantei și trecute în domeniul public al statului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că, reclamanta este proprietară extrafunciară asupra acestor imobile și drept consecință, nefiind vorba de nici unul din bunurile enumerate la pct. 3 din lista anexă la Legea nr. 213/1998, nu puteau fi incluse prin hotărâre de Guvern, în categoria bunurilor de interes public al statului.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru următoarele motive: În mod greșit a fost reținută calitatea procesuală activă a reclamantei, deoarece aceasta nefiind proprietară asupra imobilelor în litigiu, nu poate face dovada vătămării sale într-un drept, pentru simplul motiv că nu are acel drept. În consecință, nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, acțiunea trebuia să fie respinsă. Nici faptul ridicării acelor construcții, de către reclamantă, nu poate fi reținut, ca o dovadă a dreptului de proprietate, fiind cel mult un constructor de bună-credință.

Aceeași sentință a mai fost criticată, și pentru faptul de a fi ignorat împrejurările care confirmă legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, cum ar fi: întocmirea inventarului bunurilor publice de către o comisie special constituită și aprobarea acestuia de către organele administrative, după o riguroasă verificare; respectarea prevederilor constituționale și apoi, aprobarea de către guvern. În aceste împrejurări, recurenta consideră că nu s-a greșit nici din punct de vedere al tehnicii legislative și nici din punct de vedere al includerii bunurilor, în categoria celor de interes public. De altfel, legat de această critică, se invocă în recursul pârâtului, și greșita neacceptare a cererii de introducere în cauză a Ministerului Administrației Publice care, în calitate de organ emitent al actului juridic contestat, era cel mai în măsură a răspunde și a-i apăra legalitatea.

Examinând recursul pârâtului, prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat. Astfel, în ce privește dreptul propriu al reclamantei asupra imobilelor în litigiu, în mod corect s-a reținut de către instanța fondului, că ele formează proprietatea extratabulară a acesteia. Fiind dovedit și necontestat faptul construirii clădirilor de către reclamantă, anterior anului 1990 și folosite exclusiv de către aceasta, nu se poate reține că aceste imobile nu aparțin reclamantei. Este adevărat că potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului se presupune că este și proprietarul construcțiilor ridicate pe acel teren, dar numai până la proba contrară.

Cum în speță, s-a făcut dovada faptul că nu proprietarul terenului este și proprietarul construcției, dimpotrivă, ele au fost ridicate și apoi incluse în categoria fondurilor fixe ale cooperației de consum, în baza Legii nr. 9/1972, rezultă că în mod corect s-a reținut de către instanța fondului, atât încălcarea unui drept propriu al reclamantei, cât și producerea vătămării prin această încălcare. Separat de aceste aspecte, trebuie observat că indiferent de natura dreptului invocat asupra bunurilor în litigiu, adică dreptul de proprietate extrafunciară, recunoscut de către Legea nr. 115/1938 sau dreptul pretins în temeiul art. 492 și urm. C. civ., reclamanta poate pretinde un drept al său propriu asupra acestor bunuri.

Faptul că poate pretinde acest drept, este suficient pentru a putea promova o acțiune fondată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990. Coroborând acest aspect, cu faptul că aceleași bunuri nu au fost dobândite în nici unul din modurile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 213/1998 și nici nu sunt, prin natura lor, de interes public, rezultă pentru un motiv în plus că, hotărârea instanței de fond este legală, atunci când reține calitatea procesuală a reclamantei. Respectarea tehnicii legislative de către organele administrației locale de stat și controlul acestor acte, prin avizele date în prealabil emiterii hotărârii de Guvern, nu constituie garanția suficientă a legalității actului administrativ contestat, așa după cum susține recurenta.

A accepta acest raționament, ar avea drept consecință înlăturarea posibilității de control a actelor juridice, de către instanțele de judecată. Nu se poate reține nici critica referitoare la neintroducerea în cauză a Ministerului Administrației Publice și organelor locale ale administrației de stat, deoarece actele pregătitoare întocmite de aceste organisme (inventarul și centralizatorul) nu au constituit decât documentații necesare emiterii actului final care este hotărârea de Guvern, singura producătoare de efecte juridice. Pe de altă parte, respectarea principiului disponibilității invocat de către instanța de fond, constituie și el un argument în favoarea temeiniciei soluției de respingere a cererii de chemare în judecată a altor persoane.

În consecință, nefiind îndeplinit nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmează a fi menținută hotărârea instanței de fond, ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 467 din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2004.