ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2003/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 318/2003, Curtea

de Apel Cluj a admis acțiunea în contencios administrativ introdusă de

reclamanta C. Valea Chioarului, prin mandatar F. Maramureș, împotriva

Guvernului României și pe cale de consecință, a dispus anularea H.G. nr. 934/2002,

în ce privește imobilele aparținând reclamantei, așa după cum acestea au fost

indicate în cererea introductivă.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut în esență că, imobilele în litigiu nu aparțin

domeniului public, ci sunt proprietatea reclamantei, atât în baza legii, cât și

prin faptul continuării lor, astfel încât, în mod eronat au fost incluse în hotărârea

de guvern.

Împotriva acestei sentințe, în

termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, Guvernul

României, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greșit s-a reținut calitatea

procesuală activă a reclamantei, derivând din dreptul de proprietate al

acesteia, deoarece reclamanta nu a făcut în nici un fel dovada proprietății

sale. Faptul că a ridicat construcțiile, îi conferă calitatea de constructor de

bună-credință, și nu de proprietar.

Pe de altă parte, elaborarea hotărârii

de guvern a ținut seama de procedura tehnică legală, respectând, deci,

prevederile Legii nr. 24/2000, cât și dispozițiile legale privind categoria

bunurilor ce pot fi incluse în domeniul public.

Din punct de vedere al tehnicii

legislative, hotărârea de guvern a avut la bază inventarul întocmit de

Consiliul local, act ce nu a fost atacat de reclamantă. Cum acest act a rămas valabil,

rezultă că actul ulterior, emis în baza lui, respectiv hotărârea de guvern nu

poate fi contestat.

O altă critică se referă la faptul

că, în mod greșit a fost respinsă cererea de introducere în cauză a M.A.P și a

organelor județene și locale ale administrației publice, deoarece, ele fiind

autoare ale inventarului și beneficiare ale hotărârii contestate, trebuie să

stea în proces.

Examinând recursul pârâtului, prin

prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ.,

se constată că acesta este nefondat.

Astfel, în ce privește dreptul

propriu al reclamantei asupra imobilelor în litigiu, în mod corect s-a reținut

de către instanța fondului, că acestea formează proprietatea sa extratabulară.

Fiind dovedit și necontestat faptul construirii

clădirilor, de către reclamantă, anterior anului 1990 și folosirea exclusiv de către

aceasta, nu se poate reține că aceste imobile nu aparțin reclamantei.

Este adevărat că potrivit art. 492 C.

civ., proprietarul terenului se presupune că este și, proprietarul construcției

ridicate pe acest teren, dar numai până la proba contară. Cum în speță, s-a

făcut dovada faptului că nu proprietarul terenului este și proprietarul

construcției, dimpotrivă, s-a dovedit că ele au fost ridicate și apoi incluse în

categoria fondurilor fixe ale cooperației de consum, în baza Legii nr. 9/1972, rezultă

că în mod corect s-a reținut de către instanța fondului, atât încălcarea unui

drept propriu al reclamantei, cât și producerea vătămării prin această încălcare.

Separat de aceste aspecte, trebuie

observat că indiferent de natura dreptului invocat asupra bunurilor în litigiu,

adică dreptul de proprietate extrafunciară, recunoscut de Legea nr. 115/1938

sau dreptul pretins în temeiul art. 492 și urm. C. civ., reclamanta poate

pretinde un drept al său propriu asupra acestor bunuri. Faptul că poate

pretinde acest drept, este suficient pentru promovarea unei acțiuni fondată pe

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Coroborând acest aspect, cu faptul

că aceleași bunuri nu au fost dobândite în nici unul din modurile art. 3 din

Legea nr. 213/1998 și nici nu sunt, prin natura lor, de interes public, rezultă

că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, atunci când reține

calitatea procesuală activă a reclamantei.

Respectarea tehnicii legislative de

către organele administrației locale de stat și controlul acestor acte, prin

avizele date în prealabil emiterii hotărârii de guvern, nu constituie garanția

suficientă a legalității actului administrativ contestat, așa după cum susține recurenta.

A accepta acest raționament, ar avea drept consecință, înlăturarea

posibilității de control a actelor juridice de către instanțele de judecată.

Nu se poate reține nici critica referitoare

la neintroducerea în cauză a M.A.P. și organelor locale ale administrației de stat,

deoarece actele pregătitoare întocmite de aceste organisme (inventarul;

centralizatorul inventarelor ș.a.), nu au constituit decât documentații

necesare emiterii actului final care este hotărârea de guvern, singura producătoare

de efecte juridice.

Pe de altă parte, respectarea

principiului disponibilității, invocat de către instanța de fond, constituie și

el un argument în favoarea temeiniciei soluției de respingere a cererii de

chemare în judecată a altor persoane.

În consecință, nefiind îndeplinit

nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., hotărârea

instanței de fond va fi menținută ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Guvernul

României împotriva sentinței civile nr. 318 din 2 aprilie 2003 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2004.