ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1860/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 425/2003, Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea introdusă de reclamanta F. Maramureș, în contradictoriu cu Guvernul României și pe cale de consecință, a dispus anularea H.G. nr. 934/2002, emisă de pârât, numai în ce privește includerea imobilelor situate în localitățile Botiza și Rozalvea, folosite de reclamantă, în categoria bunurilor de utilitate publică. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Cluj a respins toate excepțiile invocate de pârât, ca fiind nefondate și totodată, a reținut că imobilele în litigiu, nu au fost dobândite în nici unul din modurile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998, ci dimpotrivă, s-a dovedit faptul că au fost construite de către reclamanta căreia i-a fost, astfel, vătămat, dreptul de proprietate.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prevăzut de art. 300 C. proc. civ., a declarat recurs, Guvernul României, criticând-o pentru următoarele motive: În mod greșit, instanța de fond a reținut existența calității procesuale active a reclamantei, deoarece aceasta nefiind decât constructor de bună-credință al imobilelor, nu are și calitatea de proprietar al acestora și deci, nu are calitate procesuală. H.G. nr. 934/2002, contestată în prezentul litigiu, a fost adoptată cu respectarea tuturor condițiilor de formă cerute de Legea nr. 213/1998, cât și a condițiilor de legalitate impuse de prevederile constituționale. În respectarea acestor condiții s-a ținut seama de inventarierea făcută la nivel local, precum și de hotărârea Consiliului local, acte ce nu au fost contestate la momentul respectiv, fapt ce conduce la concluzia imposibilității atacării actului emis în temeiul acestei prime hotărâri.

Pe de altă parte, hotărârea de guvern nu este un act constitutiv de drepturi, ci un act normativ care diferențiază regimul juridic al bunurilor de interes public, de cel al bunurilor de interes privat. Consecința acestui fapt constă în lipsa oricărei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei, ceea ce trebuia să ducă la respingerea acțiunii. O altă critică se referă la greșita respingere a cererii de intervenție a M.A.P., care prin inițierea și contrasemnarea actului administrativ atacat, are și interesul și obligația de a-l susține în fața instanței. Examinând hotărârea primei instanțe, atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, se constată că aceasta este legală și temeinică.

Astfel, în privința calității procesuale active a reclamantei-intimate, prima instanță în mod corect a reținut respectarea condițiilor impuse de art. 1 din Legea nr. 29/1990, fiind suficient ca aceasta să pretindă vătămarea, în dreptul său și să existe o aparență de drept, pentru promovarea acțiunii. În speță, s-a făcut dovada faptului că printr-un act administrativ s-a dispus asupra caracterului unui bun ce făcea parte din inventarul unei alte persoane, decât cea care a emis actul; că acel bun era folosit și ridicat de reclamantă, împrejurări suficiente pentru a demonstra interesul acesteia în promovarea acțiunii și, deci, suficiente pentru a fundamenta calitatea procesuală.

Cu privire la inexistența vreunei vătămări decurgând din aceea că actul administrativ nu a dispus asupra proprietății, ci numai asupra regimului juridic al acesteia, trebuie observat că și în această privință, instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990. Astfel, prin calificarea unui bun, ca fiind de interes public, nu se realizează doar o deținere teoretică a bunului respectiv, așa după cum pretinde recurenta, ci se conferă adevărate atribute ale dreptului de proprietate, titularului unui astfel de drept, titular care nu poate fi decât statul sau unitățile sale administrativ-teritoriale. Așadar, atributele acestui drept pot trece din mâna constructorului clădirii, în mâna altei persoane, ceea ce duce la concluzia evidentă a existenței riscului de vătămare asupra dreptului constructorului, asupra bunului său.

Ori, existând riscul vătămării, există interesul în promovarea acțiunii, fapt ce conferă calitate procesuală, atât sub aspectul obiectului actului administrativ, care făcea parte din patrimoniul reclamantei, cât și sub aspectul vătămării dreptului pretins de reclamantă, asupra acestui bun. Cât privește faptul neatacării H.C.L., de către aceeași reclamantă, trebuie observat că prin adoptarea acesteia, nu s-a făcut decât să fie preluate bunurile menționate în procesul-verbal de inventariere și înaintate Guvernului, pentru aprobare. Prin urmare, hotărârea de guvern fiind actul normativ care constituie dreptul sau dispune asupra apartenenței unui bun, face ca interesul celui care folosește bunul asupra căruia s-a dispus, să vizeze acest act, și nu actul pregătitor al acestui act în care s-a finalizat cel dintâi.

De aceea, inexistența unei acțiuni judiciare împotriva H.C.L., nu împiedică titularul dreptului să promoveze acțiunea direct împotriva hotărârii Guvernului, deoarece aceasta din urmă este actul juridic producător de efecte. În ce privește dreptul și interesul M.A.P. de a sta în proces, instanța de fond, de asemenea, în mod corect a constatat că potrivit dispozițiilor de ordin general desprinse din Legea nr. 29/1990, plângerea fondată pe textul acestei legi, se îndreaptă împotriva organului emitent al actului producător de efecte, iar nu asupra organului administrativ, care și-a dat acordul prealabil la elaborarea respectivului act. Pe cale de consecință, se va constata că în speță, nu sunt îndeplinite nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., fapt pentru care se va păstra sentința curții de apel, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 425 din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2004.