ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2005/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 15 ianuarie 2003, reclamanta Federala Teritorială a Cooperativelor de Consum

F. Maramureș, în numele și pentru Cooperativa C. Săcălășeni a solicitat

anularea H.G. nr. 934/2002, privind atestarea domeniului public al județului

Maramureș, precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din județul

Maramureș, în ce privește imobilele cuprinse în Anexa nr. 57, la numărul curent

131/A, nr. crt. 21; Magazin Coruia nr. 241, nr. crt. 31; Magazin Coaș, nr. 265

A, nr. crt. 33; Magazin și anexă Colțău și nr. crt. 38 Magazin Cătălina.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că la întocmirea listei bunurilor care aparțin domeniului public al

unității administrative teritoriale, au fost trecute în inventar și bunuri care

nu fac parte din această categorie, așa cum sunt limitativ enumerate de Legea

nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Prin sentința civilă nr. 339 din 2

aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtul Guvernul

României, referitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată, referitoare

la lipsa calității și dovezii calității de mandatară a F. Maramureș, pentru C.

Săcăleșeni și referitor la lipsa calității procesuale active.

Totodată, a admis acțiunea și a

dispus anularea parțială H.G. nr. 934/2002, în ce privește imobilele din comuna

Săcălășeni de la un crt. 13 Magazin și anexe Săcălășeni, nr. 69 A, nr. 38 nr.

crt. 21 Magazin Culcea nr. 131/A nr. crt. 26 Magazin Coruia nr. 241, nr. crt.

31 Magazin Coas nr. 265/A, nr. crt.33 Magazin și anexă Colțău și nr. crt. 38

Magazin Cătălina, cuprinse în Anexa nr. 57 din această hotărâre.

Prin aceeași sentință Curtea de Apel

Cluj a respins cererea de intervenție formulată de Ministerul Administrației

Publice.

Pentru a soluționa astfel, instanța

de fond a reținut că bunurile în litigiu nu pot fi incluse în categoria

bunurilor ce aparțin domeniului public, întrucât nu se încadrează în nici una

din categoriile enumerate în mod expres la pct. III din lista anexă la Legea

nr. 213/1998.

S-a mai reținut că reclamanta a

dovedit că este proprietara imobilelor, iar această calitate a fost indirect

recunoscută de autoritatea administrativă locală, prin acceptarea declarației

de impunere și prin încasarea impozitului pe clădiri, iar pârâtul nu a făcut

dovada că unitatea administrativă teritorială, respectiv comuna Săcălășeni a

dobândit dreptul de proprietate publică asupra imobilelor, în condițiile art. 7

din Legea nr. 213/1998.

Considerând hotărârea nelegală și

netemeinică, a declarat recurs Guvernul României.

În motivarea cererii de recurs s-a

arătat în esență că instanța în mod greșit a reținut că F. Maramureș, pentru C.

Săcălășeni, are calitate procesuală activă, susținând că este vătămat în

dreptul de proprietate, deoarece reclamanta nu a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilelor, aceasta dovedindu-și eventuala calitate de

constructor de bună credință.

Recurentul a susținut că la

elaborarea actului atacat s-a ținut seama de procedura tehnică legislativă

prevăzută de dispozițiile Legii nr. 24/2000, cât și de dispozițiile legale

privind categoria bunurilor ce pot fi incluse în domeniul public.

Hotărârea de Guvern a atestat

apartenența bunurilor, la domeniul public de interes local, în baza hotărârii

Consiliului local, ce nu a fost atacat de reclamantă. Consiliul Județean

Maramureș a centralizat inventarele și le-a trimis Ministerului Administrației

Publice, organ de specialitate a Guvernului, pentru a fi atestate, astfel că

hotărârea de Guvern emisă, nu mai poate fi contestată.

Recurentul a apreciat că în mod

greșit a fost respinsă cererea de introducere în cauză a Ministerului

Administrației Publice, deoarece acesta este cel care a inițiat și a

contrasemnat hotărârea de Guvern contestată.

Examinând sentința recurată, în

raport cu criticile formulate, probele administrate și dispozițiile legale

incidente în cauză, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit Legii nr. 213/1998, privind

proprietatea publică și regimul juridic al acestuia, [art. 1] „Dreptul de

proprietate publică aparține statului sau unităților administrative

teritoriale, asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de

uz sau de interes public, iar în art. 2 „Statul sau unitățile administrației

teritoriale exercită posesia, folosință și dispoziția asupra bunurilor care

alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii”.

În cauză, imobilele în discuție au

fost realizate de cooperativă, fac parte din patrimoniul acesteia, fiind

înregistrate, ca atare, în contabilitate, în conformitate cu dispozițiile

legale în vigoare, sunt declarate și plătesc impozitele stabilite de organele

financiare, fiind în posesia și folosință netulburată a cooperativei, de la

realizarea lor.

Reclamanta, prin declarațiile de

impunere acceptate de primăria locală, a făcut dovada că s-a comportat ca un

proprietar extrabugetar.

Este adevărat că potrivit art. 492

Cod civ., proprietarul terenului se presupune că este și proprietarul

construcției ridicate pe acest teren, dar numai până la proba contrară.

Cum în speță s-a făcut dovada că nu

proprietarul terenului, este și proprietarul construcțiilor, ci dimpotrivă, s-a

dovedit că ele au fost ridicate și apoi incluse în categoria fondurilor fixe

ale cooperativei de consum, rezultă că, în mod corect s-a reținut că a fost

încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, cât și împrejurarea că s-a

produs o vătămare prin această încălcare.

Având în vedere că bunurile imobile,

de natura spațiilor comerciale, au destinație de comercializare de produse sau

de alimentație publică, nu fac parte din categoria celor prevăzute de art. 135

alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa la Legea nr. 213/1998 și

nici nu sunt potrivit legii sau prin natura lor, de uz sau interes public,

dobândite de unitățile administrative teritoriale, prin modurile stabilite de

art. 3 din Legea nr. 213/1998, urmează a se reține calitatea procesuală activă

a reclamantei.

Respectarea tehnicii legislative de

către organele administrației locale de stat și controlul acestor acte, prin

avizele date în prealabil emiterii hotărârii de Guvern, nu constituie garanția

suficientă a legalității actului administrativ contestat, așa cum susține

recurenta.

A accepta acest raționament ar avea

drept consecință înlăturarea posibilității de control a actelor juridice de

către instanțele de judecată.

Nu se poate reține nici critica

referitoare la neintroducerea în cauză al Ministerului Administrației Publice,

deoarece acesta a pregătit actele necesare emiterii hotărârii de Guvern și nu

este autoarea actului administrativ atacat.

Față de considerentele expuse mai

sus, recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 339 din 2 aprilie 2003 a

Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2004.