ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2005/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 15 ianuarie 2003, reclamanta Federala Teritorială a Cooperativelor de Consum F. Maramureș, în numele și pentru Cooperativa C. Săcălășeni a solicitat anularea H.G. nr. 934/2002, privind atestarea domeniului public al județului Maramureș, precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din județul Maramureș, în ce privește imobilele cuprinse în Anexa nr. 57, la numărul curent 13. magazin și anexe Săcăleșeni nr. 69/A, nr. crt. 21, Magazin Culcea, nr. 131/A, nr. crt. 21; Magazin Coruia nr. 241, nr. crt. 31; Magazin Coaș, nr. 265 A, nr. crt. 33; Magazin și anexă Colțău și nr. crt.

38 Magazin Cătălina. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la întocmirea listei bunurilor care aparțin domeniului public al unității administrative teritoriale, au fost trecute în inventar și bunuri care nu fac parte din această categorie, așa cum sunt limitativ enumerate de Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Prin sentința civilă nr. 339 din 2 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtul Guvernul României, referitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată, referitoare la lipsa calității și dovezii calității de mandatară a F. Maramureș, pentru C. Săcăleșeni și referitor la lipsa calității procesuale active.

Totodată, a admis acțiunea și a dispus anularea parțială H.G. nr. 934/2002, în ce privește imobilele din comuna Săcălășeni de la un crt. 13 Magazin și anexe Săcălășeni, nr. 69 A, nr. 38 nr. crt. 21 Magazin Culcea nr. 131/A nr. crt. 26 Magazin Coruia nr. 241, nr. crt. 31 Magazin Coas nr. 265/A, nr. crt.33 Magazin și anexă Colțău și nr. crt. 38 Magazin Cătălina, cuprinse în Anexa nr. 57 din această hotărâre. Prin aceeași sentință Curtea de Apel Cluj a respins cererea de intervenție formulată de Ministerul Administrației Publice. Pentru a soluționa astfel, instanța de fond a reținut că bunurile în litigiu nu pot fi incluse în categoria bunurilor ce aparțin domeniului public, întrucât nu se încadrează în nici una din categoriile enumerate în mod expres la pct. III din lista anexă la Legea nr. 213/1998.

S-a mai reținut că reclamanta a dovedit că este proprietara imobilelor, iar această calitate a fost indirect recunoscută de autoritatea administrativă locală, prin acceptarea declarației de impunere și prin încasarea impozitului pe clădiri, iar pârâtul nu a făcut dovada că unitatea administrativă teritorială, respectiv comuna Săcălășeni a dobândit dreptul de proprietate publică asupra imobilelor, în condițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998. Considerând hotărârea nelegală și netemeinică, a declarat recurs Guvernul României. În motivarea cererii de recurs s-a arătat în esență că instanța în mod greșit a reținut că F. Maramureș, pentru C. Săcălășeni, are calitate procesuală activă, susținând că este vătămat în dreptul de proprietate, deoarece reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor, aceasta dovedindu-și eventuala calitate de constructor de bună credință.

Recurentul a susținut că la elaborarea actului atacat s-a ținut seama de procedura tehnică legislativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 24/2000, cât și de dispozițiile legale privind categoria bunurilor ce pot fi incluse în domeniul public. Hotărârea de Guvern a atestat apartenența bunurilor, la domeniul public de interes local, în baza hotărârii Consiliului local, ce nu a fost atacat de reclamantă. Consiliul Județean Maramureș a centralizat inventarele și le-a trimis Ministerului Administrației Publice, organ de specialitate a Guvernului, pentru a fi atestate, astfel că hotărârea de Guvern emisă, nu mai poate fi contestată. Recurentul a apreciat că în mod greșit a fost respinsă cererea de introducere în cauză a Ministerului Administrației Publice, deoarece acesta este cel care a inițiat și a contrasemnat hotărârea de Guvern contestată.

Examinând sentința recurată, în raport cu criticile formulate, probele administrate și dispozițiile legale incidente în cauză, se constată că recursul este nefondat. Potrivit Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acestuia, [art. 1] „Dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrative teritoriale, asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, iar în art. 2 „Statul sau unitățile administrației teritoriale exercită posesia, folosință și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii”.

În cauză, imobilele în discuție au fost realizate de cooperativă, fac parte din patrimoniul acesteia, fiind înregistrate, ca atare, în contabilitate, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, sunt declarate și plătesc impozitele stabilite de organele financiare, fiind în posesia și folosință netulburată a cooperativei, de la realizarea lor. Reclamanta, prin declarațiile de impunere acceptate de primăria locală, a făcut dovada că s-a comportat ca un proprietar extrabugetar. Este adevărat că potrivit art. 492 Cod civ., proprietarul terenului se presupune că este și proprietarul construcției ridicate pe acest teren, dar numai până la proba contrară.

Cum în speță s-a făcut dovada că nu proprietarul terenului, este și proprietarul construcțiilor, ci dimpotrivă, s-a dovedit că ele au fost ridicate și apoi incluse în categoria fondurilor fixe ale cooperativei de consum, rezultă că, în mod corect s-a reținut că a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, cât și împrejurarea că s-a produs o vătămare prin această încălcare. Având în vedere că bunurile imobile, de natura spațiilor comerciale, au destinație de comercializare de produse sau de alimentație publică, nu fac parte din categoria celor prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa la Legea nr. 213/1998 și nici nu sunt potrivit legii sau prin natura lor, de uz sau interes public, dobândite de unitățile administrative teritoriale, prin modurile stabilite de art. 3 din Legea nr. 213/1998, urmează a se reține calitatea procesuală activă a reclamantei.

Respectarea tehnicii legislative de către organele administrației locale de stat și controlul acestor acte, prin avizele date în prealabil emiterii hotărârii de Guvern, nu constituie garanția suficientă a legalității actului administrativ contestat, așa cum susține recurenta. A accepta acest raționament ar avea drept consecință înlăturarea posibilității de control a actelor juridice de către instanțele de judecată. Nu se poate reține nici critica referitoare la neintroducerea în cauză al Ministerului Administrației Publice, deoarece acesta a pregătit actele necesare emiterii hotărârii de Guvern și nu este autoarea actului administrativ atacat. Față de considerentele expuse mai sus, recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 339 din 2 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2004.