ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4432/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 515 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția de nelegalitate a Anexei nr. 35 poziția 69 din H.G. nr. 934/2002, excepție invocată de Ț.A., V.M., R.I., P.I., R.V., R.I. și I.M. H.G. nr. 934/2002, publicată în M. Of. nr. 665 bis din 9 septembrie 2002, privește atestarea domeniului public al județului Maramureș, precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din județul Maramureș.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții au susținut nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma faptului că la poziția 69 din Anexa nr. 35 au fost incluse, ca făcând parte din domeniul public, suprafețele de teren aparținând acestora, fără să fi fost anterior expropriați în vreun fel și fără ca Statul Român să fi avut înscris un drept de proprietate anterior anului 1989. De asemenea, reclamanții au invocat faptul că dreptul lor de proprietate este înscris în Cartea Funciară fiind de asemenea consacrat prin două hotărâri judecătorești irevocabile. In raport cu cele două hotărâri judecătorești, prima instanță a reținut că acestea sunt posterioare hotărârii atacate, nefiind opozabile Guvernului.

Pe de altă parte, a apreciat prima instanță, hotărârile în speță aduc atingere dreptului inalienabil de proprietate publică, uzucapiunea unei părți din pășunea comunală și masa succesorală pe baza unor înscrisuri vechi din cartea funciară fiind insuficiente pentru a invalida un drept de proprietate publică. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanții, susținând în esență că sentința pronunțată este lipsită de temei legal și dată pe baza unor interpretări superficiale a probelor administrate. Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenții-reclamanți au susținut că deși primăria pretinde că terenul în discuție este pășune, deci aparține domeniului public, în realitate acest teren nu a aparținut niciodată domeniului public, aspect demonstrat cu actele depuse la dosar.

In acest sens recurenții – reclamanți au susținut că și expertiza efectuată în cauză este eronată, cu atât mai mult cu cât nu există nici un act juridic care să dovedească că terenul a intrat în patrimoniul primăriei, în vreme ce ei și-au întărit dreptul de proprietate prin hotărâri judecătorești irevocabile. Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând atele și lucrările dosarului, sentința atacată, în raport de prevederile legale incidente, incluzând Constituția României și C.E.D.O., reține că nu subzistă în cauză motive care să impună casarea sau modificarea sentinței atacate, în sensul și în considerarea celor în continuare arătate. Criticile recurenților-reclamanți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, Înalta Curte reținând în primul rând considerentele avute în vedere de instanța de fond, potrivit cu care, fără temei legal s-a susținut că terenurile înscrise în H.G.

nr. 934/2002, în anexa și la poziția menționată, nu puteau fi cuprinse în acest act administrativ unilateral cu caracter individual, și nu normativ cum eronat s-a susținut, privind domeniul public al comunei Giulești, întrucât hotărârile judecătorești pronunțate și de care s-au prevalat recurenții au fost emise ulterior publicării respectivei hotărâri. Astfel nu se poate susține că prin adoptarea acestui act administrativ unilateral a fost încălcat un drept real. Înalta Curte reține, în plus și cu precădere în raport de considerentele avute în vedere de instanța de fond că prezenta excepție de nelegalitate, vizând un act administrativ individual adoptat în anul 2002, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, care a reglementat pentru prima dată excepția de nelegalitate, nu putea fi admisă și în considerarea aspectelor în continuare prezentate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate. Este adevărat, că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca și cu principiul stabilității raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de argumentele Curții Constituționale de recurentă, și a căror substanță nu este nesocotită, reține însă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, ce instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.

Din această perspectivă, așadar, judecătorul național, aplicând primul C.E.D.O. are obligația, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în jurisprudența C.E.D.O. Sunt așadar nefondate criticile recurentei și întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale deja cristalizată în această materie, apreciază că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice.

Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În plus, deși este necontestat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului. De asemenea, conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, care i s-ar opune.

De altfel, aceeași instanță comunitară a reținut, în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate. Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reafirmă că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității unui act administrativ individual, în cauză, a anexei nr. 35, poziția 69 din H.G.

nr. 934/2002, publicată în M. Of. nr. 665 bis din 9 septembrie 2002, încalcă principiile fundamentale arătate, practica C.E.D.O. și pe cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice similare. Pe de altă parte, deși argumentele sus-arătate, prin natura lor nu ar mai impune și analizarea celorlalte critici, vizând pretinsa nelegalitate a actului atacat, Înalta Curte reține că prima instanță a examinat corect și a apreciat totodată că actul administrativ în discuție îndeplinește condițiile de legalitate, raportat la probele administrate, astfel că și din această perspectivă se apreciază că nu este prejudiciat dreptul recurenților la un proces echitabil și nici pretinsele drepturi de proprietate față de soluția astfel pronunțată.

În raport cu toate considerentele prezentate, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ț.A., V.M., R.I., P.I., R.V., R.l. și I.M. împotriva sentinței civile nr. 515 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2008.