ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4432/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 515

din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția de nelegalitate a Anexei nr. 35

poziția 69 din H.G. nr. 934/2002, excepție invocată de Ț.A., V.M., R.I., P.I.,

R.V., R.I. și I.M. H.G. nr. 934/2002, publicată în M. Of. nr. 665 bis din 9

septembrie 2002, privește atestarea domeniului public al județului Maramureș,

precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din județul Maramureș.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții au susținut

nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma faptului că la poziția 69 din Anexa

nr. 35 au fost incluse, ca făcând parte din domeniul public, suprafețele de

teren aparținând acestora, fără să fi fost anterior expropriați în vreun fel și

fără ca Statul Român să fi avut înscris un drept de proprietate anterior anului

1989.

De

asemenea, reclamanții au invocat faptul că dreptul lor de proprietate este

înscris în Cartea Funciară fiind de asemenea consacrat prin două hotărâri

judecătorești irevocabile.

In

raport cu cele două hotărâri judecătorești, prima instanță a reținut că acestea

sunt posterioare hotărârii atacate, nefiind opozabile Guvernului.

Pe de altă parte, a apreciat prima instanță, hotărârile în speță aduc

atingere dreptului inalienabil de proprietate publică, uzucapiunea unei părți

din pășunea comunală și masa succesorală pe baza unor înscrisuri vechi din cartea

funciară fiind insuficiente pentru a invalida un drept de proprietate publică.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs

reclamanții, susținând în esență că sentința pronunțată este lipsită de temei

legal și dată pe baza unor interpretări superficiale a probelor administrate.

Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenții-reclamanți au susținut că

deși primăria pretinde că terenul în discuție este pășune, deci aparține

domeniului public, în realitate acest teren nu a aparținut niciodată domeniului

public, aspect demonstrat cu actele depuse la dosar.

In acest sens recurenții – reclamanți au susținut că și expertiza

efectuată în cauză este eronată, cu atât mai mult cu cât nu există nici un act

juridic care să dovedească că terenul a intrat în patrimoniul primăriei, în

vreme ce ei și-au întărit dreptul de proprietate prin hotărâri judecătorești

irevocabile.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând atele și lucrările dosarului, sentința atacată,

în raport de prevederile legale incidente, incluzând Constituția României și C.E.D.O.,

reține că nu subzistă în cauză motive care să impună casarea sau modificarea

sentinței atacate, în sensul și în considerarea celor în continuare arătate.

Criticile recurenților-reclamanți sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, Înalta Curte reținând în primul rând considerentele avute în vedere de

instanța de fond, potrivit cu care, fără temei legal s-a susținut că terenurile

înscrise în H.G. nr. 934/2002, în anexa și la poziția menționată, nu puteau fi cuprinse

în acest act administrativ unilateral cu caracter individual, și nu normativ cum

eronat s-a susținut, privind domeniul public al comunei Giulești, întrucât

hotărârile judecătorești pronunțate și de care s-au prevalat recurenții au fost

emise ulterior publicării respectivei hotărâri. Astfel nu se poate susține că

prin adoptarea acestui act administrativ unilateral a fost încălcat un drept

real.

Înalta Curte reține, în plus și cu precădere în raport de considerentele

avute în vedere de instanța de fond că prezenta excepție de nelegalitate,

vizând un act administrativ individual adoptat în anul 2002, anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004, care a reglementat pentru prima dată excepția

de nelegalitate, nu putea fi admisă și în considerarea aspectelor în continuare

prezentate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost

acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ

individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în

cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții

interesate.

Este adevărat, că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie  2008, Curtea

Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată

prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu

dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca

și cu principiul stabilității raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de argumentele Curții Constituționale de

recurentă, și a căror substanță nu este nesocotită, reține însă, potrivit art. 20

alin. (2) din Constituția României, ce instituie, în situația în care există un

conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu

prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor

dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul național

este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate

internaționale, având și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din

Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul

intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.

Din această perspectivă, așadar, judecătorul național, aplicând primul C.E.D.O.

are obligația, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenții,

asigurându-le preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere

contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția

legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în

jurisprudența C.E.D.O.

Sunt așadar nefondate criticile recurentei și întrucât, Înalta Curte,

potrivit jurisprudenței sale deja cristalizată în această materie, apreciază că

prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de

nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă

prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, cu privire la acte

administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității

raporturilor juridice.

Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În plus,

deși este necontestat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect

anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a

fost invocată excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului

administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala

de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului

consacrat, astfel că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte

similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg,

este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător

comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau

interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, care i s-ar opune. De

altfel, aceeași instanță comunitară a reținut, în ceea ce privește

posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor

comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în

anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea

acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul

definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță

controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a

excepției de nelegalitate.

Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reafirmă că

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție,

repetat și fără limită de timp, a legalității unui act administrativ

individual, în cauză, a anexei nr. 35, poziția 69 din H.G. nr. 934/2002,

publicată în M. Of. nr. 665 bis din 9 septembrie 2002, încalcă principiile

fundamentale arătate, practica C.E.D.O. și pe cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice similare.

Pe de altă parte, deși argumentele sus-arătate, prin natura lor nu ar mai

impune și analizarea celorlalte critici, vizând pretinsa nelegalitate a actului

atacat, Înalta Curte reține că prima instanță a examinat corect și a apreciat

totodată că actul administrativ în discuție îndeplinește condițiile de

legalitate, raportat la probele administrate, astfel că și din această

perspectivă se apreciază că nu este prejudiciat dreptul recurenților la un

proces echitabil și nici pretinsele drepturi de proprietate față de soluția astfel

pronunțată.

În raport cu toate considerentele prezentate, în temeiul art. 312 cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ț.A., V.M., R.I., P.I., R.V., R.l. și I.M. împotriva sentinței civile nr. 515

din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2008.