ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1802/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta G.L. a chemat în judecată Casa de Pensii a municipiului București, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună stabilirea calității sale de beneficiară a Legii nr. 189/2000, conform art. 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 127/2002. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin hotărârea atacată, pârâta i-a respins în mod nelegal cererea privind stabilirea calității de beneficiară a actului normativ menționat, deși prin înscrisurile anexate cererii și prin declarațiile martorilor, a dovedit că s-a născut la data de 29 iunie 1934, în orașul Ismail din Basarabia și s-a refugiat în România, în anul 1940, stabilindu-se în final, în orașul Fălticeni.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 659 din 6 aprilie 2004, a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea hotărârii nr. 9020/8229 din 3 noiembrie 2003, emisă de pârâtă. Totodată, a obligat-o pe aceasta din urmă să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada octombrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data 1 aprilie 2003. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, dat fiind contextul istorico-militar al perioadei de după ultimatumul din 26 iunie 1940, se poate prezuma pe calea prevăzută de art. 1203 C. civ., că tatăl reclamantei și membrii familiei sale nu mai puteau rămâne pe teritoriul Basarabiei, după ce acesta săvârșise „acte de bravură și sacrificiu, cu ocazia evacuării Armatei române din Basarabia, fiind trecut într-o fișă cu ofițerii din Brigada a 12-a Infanterie, care au săvârșit astfel de acte. Împotriva acestei sentințe, considerară nelegală și netemeinică, a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București care a susținut, în esență, că este culpa reclamantei-intimate că nu și-a respectat obligația de a proba perioada exactă a persecuției etnice.

A mai susținut că indemnizația nu se acordă în sumă fixă, ci în funcție de anii în care petenta a locuit efectiv în țară, până la 6 martie 1945, venind ca refugiată, or instanța nu s-a întemeiat pe probe utile, pertinente și concludente, când a determinat perioada refugiului. Recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează: Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acesteia, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, în art. 2, persoanelor strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral. Astfel, din certificatele de stare civilă depuse, în copie, la dosar, rezultă că reclamanta s-a născut la data de 29 iunie 1934, în localitatea Ismail din Basarabia, fiind fiica lui C.D. și C.H.F. Prin declarații autentificate în fața notarului de stat, martorele A.G. și S.M.

au arătat că reclamanta s-a refugiat împreună cu familia, în timpul celui de-al doilea război mondial, în România, fără, însă, a preciza momentul refugiului, una dintre martore arătând că refugiul a avut loc „în urma înaintării armatei sovietice”, iar cealaltă a indicat anul 1940. Din cele relatate, rezultă fără putință de tăgadă că reclamanta are calitate de refugiată și i se pot acorda drepturile prevăzute de lege, însă nu pe perioada octombrie 1940 - 6 martie 1945, așa cum greșit, a reținut instanța de fond, ci doar pe perioada octombrie 1940 - 22 iunie 1941 și 1 martie 1944 - 6 martie 1945. Soluția urmează a fi aceasta, deoarece în perioada 22 iunie 1941 - martie 1944, Basarabia s-a aflat sub administrație românească, neexistând temei legal pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În acest sens merită a fi menționată opinia Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, potrivit căruia, refugieri de persoane din Basarabia și Bucovina de Nord s-au făcut în intervalul 26 iunie 1940 - 22 iunie 1941. După această perioadă, cele două teritorii au fost integrate din nou României, fiind parte a statului român. Această situație s-a perpetuat până la începutul anului 1944, când în condițiile avansării trupelor rusești, „cele două teritorii au fost din nou ocupate de către fosta U.R.S.S.”. În consecință, recursul va fi admis și sentința atacată, modificată, în sensul că perioadele pentru care se acordă drepturile, sunt octombrie 1940 - 22 iunie 1941 și 1 martie 1944 - 6 martie 1945.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 659 din 6 aprilie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Modifică sentința, în sensul că perioadele pentru care se acordă drepturile, sunt octombrie 1940 - 22 iunie 1941 și 1 martie 1944 - 6 martie 1945. Menține celelalte dispoziții. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2005.