ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1802/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta G.L. a chemat în

judecată Casa de Pensii a municipiului București, solicitând instanței, ca prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună stabilirea calității sale de beneficiară

a Legii nr. 189/2000, conform art. 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 127/2002.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin hotărârea atacată, pârâta i-a respins în mod

nelegal cererea privind stabilirea calității de beneficiară a actului normativ

menționat, deși prin înscrisurile anexate cererii și prin declarațiile

martorilor, a dovedit că s-a născut la data de 29 iunie 1934, în orașul Ismail

din Basarabia și s-a refugiat în România, în anul 1940, stabilindu-se în final,

în orașul Fălticeni.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința nr. 659 din 6 aprilie 2004, a admis

acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea hotărârii nr. 9020/8229

din 3 noiembrie 2003, emisă de pârâtă. Totodată, a obligat-o pe aceasta din

urmă să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei, drepturile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru

perioada octombrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data 1 aprilie 2003.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că, dat fiind contextul istorico-militar al

perioadei de după ultimatumul din 26 iunie 1940, se poate prezuma pe calea

prevăzută de art. 1203 C. civ., că tatăl reclamantei și membrii familiei sale

nu mai puteau rămâne pe teritoriul Basarabiei, după ce acesta săvârșise „acte

de bravură și sacrificiu, cu ocazia evacuării Armatei române din Basarabia,

fiind trecut într-o fișă cu ofițerii din Brigada a 12-a Infanterie, care au

săvârșit astfel de acte.

Împotriva acestei sentințe,

considerară nelegală și netemeinică, a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a

municipiului București care a susținut, în esență, că este culpa

reclamantei-intimate că nu și-a respectat obligația de a proba perioada exactă

a persecuției etnice. A mai susținut că indemnizația nu se acordă în sumă fixă,

ci în funcție de anii în care petenta a locuit efectiv în țară, până la 6

martie 1945, venind ca refugiată, or instanța nu s-a întemeiat pe probe utile,

pertinente și concludente, când a determinat perioada refugiului.

Recursul este fondat, urmând

a fi admis, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acesteia,

persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții

din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin Normele de aplicare a ordonanței,

aprobate prin H.G. nr. 127/2000, în art. 2, persoanelor strămutate în altă

localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate,

refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca

urmare a unui tratat bilateral.

Astfel, din certificatele de

stare civilă depuse, în copie, la dosar, rezultă că reclamanta s-a născut la

data de 29 iunie 1934, în localitatea Ismail din Basarabia, fiind fiica lui C.D.

și C.H.F.

Prin declarații

autentificate în fața notarului de stat, martorele A.G. și S.M. au arătat că

reclamanta s-a refugiat împreună cu familia, în timpul celui de-al doilea

război mondial, în România, fără, însă, a preciza momentul refugiului, una

dintre martore arătând că refugiul a avut loc „în urma înaintării armatei

sovietice”, iar cealaltă a indicat anul 1940.

Din cele relatate, rezultă

fără putință de tăgadă că reclamanta are calitate de refugiată și i se pot

acorda drepturile prevăzute de lege, însă nu pe perioada octombrie 1940 - 6

martie 1945, așa cum greșit, a reținut instanța de fond, ci doar pe perioada

octombrie 1940 - 22 iunie 1941 și 1 martie 1944 - 6 martie 1945.

Soluția urmează a fi

aceasta, deoarece în perioada 22 iunie 1941 - martie 1944, Basarabia s-a aflat

sub administrație românească, neexistând temei legal pentru acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În acest sens merită a fi

menționată opinia Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, potrivit căruia,

refugieri de persoane din Basarabia și Bucovina de Nord s-au făcut în

intervalul 26 iunie 1940 - 22 iunie 1941.

După această perioadă, cele

două teritorii au fost integrate din nou României, fiind parte a statului

român. Această situație s-a perpetuat până la începutul anului 1944, când în

condițiile avansării trupelor rusești, „cele două teritorii au fost din nou

ocupate de către fosta U.R.S.S.”.

În consecință, recursul va

fi admis și sentința atacată, modificată, în sensul că perioadele pentru care

se acordă drepturile, sunt octombrie 1940 - 22 iunie 1941 și 1 martie 1944 - 6

martie 1945.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 659 din

6 aprilie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Modifică sentința, în sensul

că perioadele pentru care se acordă drepturile, sunt octombrie 1940 - 22 iunie

1941 și 1 martie 1944 - 6 martie 1945.

Menține celelalte

dispoziții.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2005.