ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4853/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC R.D. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC S. SRL și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 1.000 dolari S.U.A., la cursul B.N.R. din ziua executării, reprezentând daune, interese, cu motivarea că are dreptul la repararea integrală a prejudiciului creat ca urmare a plății contravalorii lucrărilor executate și recepționate la 3 iulie 1997 în sumă de 28.120 dolari S.U.A., după 6 ani, întrucât în cauza respectivă care a format obiectul dosarului nr. 6281/1997 s-au exercitat căile de atac ordinare și extraordinare întârziindu-se executarea. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1084 C. civ., potrivit căruia creditorul este îndreptățit să pretindă repararea integrală a pagubei produsă prin neplata prețului la scadență.

În apărare, pârâta SC S. a invocat excepția autorității lucrului judecat și excepția prescripției dreptului la acțiune pe care instanța de fond le-a admis și în consecință a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că între aceleași părți, a mai existat o cauză care a format obiectul dosarului nr. 6281/1997, în care a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamantă, iar pârâta a fost obligată la contravaloarea lucrărilor de construcții în sumă de 28.120 dolari S.U.A., în lei la data executării și s-a respins, ca nefondată, cererea pentru plata daunelor reprezentând actualizarea prețului la data executării în raport de indicele de inflație. sentința a devenit irevocabilă prin decizia nr. 5.269 din 5 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție.

A mai reținut prima instanță că cererea introdusă de reclamantă la data de 9 octombrie 2003 prin care solicită obligarea la plata sumei de 10.000 dolari S.U.A. reprezentând dobândă pentru neplata în termen a facturilor din 1997 nu poate fi admisă întrucât operează autoritatea lucrului judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. Prima instanță a considerat că și cea de-a doua excepție privind prescripția dreptului la acțiune este întemeiată în raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1 alin. (1) din același decret, întrucât dreptul la acțiune s-a născut la data de 11 iulie 1997, când reclamanta a notificat debitul către pârâtă. Sentința pronunțată de Judecătoria sector 4 a fost confirmată de Curtea de Apel București care prin decizia nr. 218 din 17 mai 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC R.D.

SRL București. Criticile privind inexistența autorității lucrului judecat au fost respinse cu motivarea că există triplă identitate de obiect, părți și cauză așa cum prevede art. 1201 C. civ., iar critica referitoare la momentul nașterii dreptului la acțiune a fost respinsă pentru motivul că hotărârea, din dosarul în care pârâta a fost obligată la plata contravalorii lucrărilor, se putea executa încă de la data de 12 mai 2000 când a rămas irevocabilă. Împotriva deciziei nr. 218 din 17 mai 2004, a declarat recurs reclamanta SC R.D. SRL prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. și a solicitat ca în urma analizei criticilor ce vizează nelegalitatea hotărârilor pronunțate, să se admită recursul iar cauza să fie trimisă pentru rejudecare.

În esență, recurenta a susținut că prin cererea de chemare în judecată introdusă în anul 1997 a solicitat și dobânda legală, dar că ulterior a renunțat la cerere și a solicitat cu titlu de daune, actualizarea debitelor precizate în lei, corespunzător ratei inflației. Întrucât actualizarea debitului nu este identică sub aspectul finalității urmărită de creditor cu dobânda comercială prevăzută de art. 43 C. com., pe care a cerut-o prin cererea introdusă în acest dosar, recurenta a considerat că era în drept să o solicite pentru ca prejudiciul creat prin plata cu întârziere a prețului care este o consecință directă a neexecutării obligațiilor să fie acoperit. În concluzie, cu privire la acest motiv, recurenta a susținut că nu există autoritate de lucru judecat și că instanța a încălcat prevederile art. 1201 C. civ.

Prin cea de-a doua critică s-a pus din nou în discuție momentul nașterii dreptului la acțiune pentru plata dobânzii comerciale care în opinia recurentei este data de 5 octombrie 2001 când sentința pronunțată în celălalt dosar prin care s-a solicitat prețul, a rămas irevocabilă, astfel că în raport de această dată, era în drept să pretindă suma de 10.000 lei dolari S.U.A. cu titlu de daune interese. SC S. SRL prin întâmpinare a solicitat să se constate nulitatea recursului conform art. 302 (1) C. proc. civ., iar în ce privește cele două critici ce vizează excepțiile admise de instanțele care au soluționat cauza, intimata a apreciat că soluțiile sunt legale și temeinice. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Prima critică vizează aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., raportate la art. 166 C. proc.

civ., iar pentru a răspunde la această problemă de drept s-a analizat cerința reglementării citate mai sus, precum și actele aflate la dosar la care a făcut trimitere recurenta respectiv hotărârile care s-au pronunțat în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 6281/1997 comparativ cu acțiunea ce a fost formulată la data de 9 octombrie 2003 soluționată prin hotărârile criticate în acest recurs. Potrivit art. 1201 C. civ., „Există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Din textul citat, rezultă că trebuie să existe identitate de obiect, cauză și părți.

Dacă asupra calității părților nu sunt discuții fiind evident că litigiul se poartă între aceleași părți, asupra obiectului pricinii de față, recurenta a susținut că acesta nu este identic cu litigiul din 1997, întrucât în acel dosar nu s-a discutat dobânda comercială prevăzută de art. 43 C. com. Recurenta nu a contestat faptul că prin cererea pe care a formulat-o în anul 1997 a renunțat la capătul de cerere privind plata dobânzii comerciale motivând că a înțeles să solicite actualizarea debitelor în raport de rata inflației, rezervându-și dreptul de a pretinde separat dobânda comercială. După cum rezultă din sentința nr. 5613/1997 instanța s-a pronunțat în limitele investirii obligând pârâta la plata prețului și respingând cererea pentru plata daunelor pentru motivul că reclamanta nu a probat că patrimoniul său a fost prejudiciat prin neachitarea la termen a facturilor în condițiile în care plata privea o sumă în valută transformată în lei la data plății.

Cu alte cuvinte, s-a apreciat că devalorizarea leului a fost pusă în sarcina debitorului obligației neîndeplinită la timp datorită stipulării contravalorii lucrărilor în dolari americani astfel că opera consolidarea leului la momentul plății. Deși sentința mai sus-menționată nu a dezvoltat problema consolidării valutare a reținut totuși, în alți termeni, că daunele compensatorii pentru lipsa de folosință, solicitate nu i se cuvin reclamantei întrucât aceasta nu a dovedit prejudiciul suferit prin nerespectarea termenelor de plată a lucrărilor. Prin cererea ce formează obiectul dosarului de față recurenta a susținut că a pretins dobânda prevăzută de art. 43 C. com.

și că este în drept să o solicite separat de primul litigiu în care s-a discutat prețul și reactualizarea lui dar din cuprinsul acțiunii se poate observa că a solicitat daune interese în conformitate cu art. 1084 C. civ., în vederea reparării pagubei produsă prin neplata prețului la scadență în sumă de 10.000 dolari, în lei la cursul B.N.R. din ziua executării. După cum se poate vedea chiar din petitul cererii ce chemare în judecată, litigiul nu privește dobânda comercială ci, daunele – interese, la nivelul dobânzii B.N.R. din ziua plății, cerute în scopul reparării pagubei produsă prin neplata timp de 6 ani a contravalorii lucrărilor motivat de faptul că, pe de o parte încasarea la timp a sumei ar fi adus profit cel puțin egal cu dobânda bancară pentru depozite, iar pe de altă parte, că i s-a creat un prejudiciu prin plata de penalități și majorări către stat.

Revenind la excepția autorității lucrului judecat se constată că cea de-a doua cerere nu are același obiect cu prima și chiar dacă urmăresc, așa cum a reținut instanța de apel, aceeași finalitate constând în acoperirea prejudiciului care s-a creat prin nerespectarea termenelor de plată, nu există identitate între acestea. S-ar putea spune, în alți termeni că obiectul din cea de-a doua cerere este diferit din punctul de vedere al „beneficiului juridic” ce se reclamă, dar și sub aspectul temeiului legal al beneficiului sau dreptului cerut. Dacă prima cerere a vizat actualizarea prețului, cea de-a doua cerere urmărește în baza altui temei legal (1084 și urm.) acoperirea prejudiciului rezultat din lipsa de folosință a prețului așa încât greșit s-a reținut existența autorității lucrului judecat.

În motivele de recurs s-a stăruit pe argumentul că în prima cauză nu s-a cerut dobânda comercială și că este îndreptățită să o solicite pe cale separată numai că nu acesta a fost obiectul cererii în dosarul de față ci daunele, interese așa cum s-a arătat deja. Așadar, nu există autoritate de lucru judecat cum au reținut instanțele care s-au pronunțat în acest dosar, însă recurenta nu este îndreptățită să obțină suma solicitată cu titlu de daune, interese la nivelul dobânzii medii de 12 % pe perioada 1998 – 2003, întrucât dreptul la acțiune nu a fost valorificat în termenul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Recurenta a criticat și soluția de respingere a acțiunii ca prescrisă pe motivul că s-a reținut greșit momentul nașterii dreptului la acțiune.

Acest moment, în opinia sa, este data rămânerii irevocabile a sentinței pronunțate în dosarul care a avut ca obiect plata contravalorii lucrărilor respectiv 5 octombrie 2001. Argumentul recurentei nu a avut însă în vedere dispozițiile art. 720 8 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile privind procesele și cererile în materie comercială sunt executorii, și că hotărârea putea fi pusă în executare cu respectarea art. 376 alin. (1) C. proc. civ., încă de la data de 12 mai 2000. Prin urmare, raportarea momentului nașterii dreptului la acțiune la data de 12 mai 2000 făcută de instanța de apel este corectă, așa încât la data introducerii acțiunii (9 octombrie 2003) dreptul de a pretinde daune, interese era stins prin împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu același argument urmează să se respingă și susținerea că dreptul la acțiune pentru daune-interese s-a născut la data de 19 iunie 2003 când s-a făcut plata. În consecință, decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor care vizează prescripția extinctivă, și întrucât nu sunt motive de nelegalitate, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge. Se va respinge și excepția invocată de intimată pentru motivul prevăzut de art. 302 1 C. proc. civ., întrucât sancțiunea nulității se aplică numai dacă cererea de recurs nu cuprinde mențiunile indicate de lit. [(a) - d)]. Cum motivul de nelegalitate pe care s-a întemeiat recursul a fost indicat și dezvoltat nu poate fi aplicată sancțiunea solicitată de intimată.

Conform art. 274 C. proc. civ., obligă recurenta să-i plătească intimatei 33.000.000 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția prevăzută de art. 302 1 C. proc. civ., invocată de intimata – pârâtă SC S. SRL București. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.D. SRL București în contradictoriu cu intimata – pârâtă SC S. SRL, împotriva deciziei nr. 218 din 17 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2004.