ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4853/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC R.D. SRL a chemat-o în

judecată pe pârâta SC S. SRL și a solicitat ca prin sentința care se va

pronunța să fie obligată la plata sumei de 1.000 dolari S.U.A., la cursul

B.N.R. din ziua executării, reprezentând daune, interese, cu motivarea că are

dreptul la repararea integrală a prejudiciului creat ca urmare a plății

contravalorii lucrărilor executate și recepționate la 3 iulie 1997 în sumă de

28.120 dolari S.U.A., după 6 ani, întrucât în cauza respectivă care a format

obiectul dosarului nr. 6281/1997 s-au exercitat căile de atac ordinare și

extraordinare întârziindu-se executarea. În drept, reclamanta a invocat

prevederile art. 1084 C. civ., potrivit căruia creditorul este îndreptățit să

pretindă repararea integrală a pagubei produsă prin neplata prețului la

scadență.

În apărare, pârâta SC S. a invocat

excepția autorității lucrului judecat și excepția prescripției dreptului la

acțiune pe care instanța de fond le-a admis și în consecință a respins

acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că între aceleași părți, a mai existat o cauză care a format obiectul dosarului

nr. 6281/1997, în care a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de

reclamantă, iar pârâta a fost obligată la contravaloarea lucrărilor de

construcții în sumă de 28.120 dolari S.U.A., în lei la data executării și s-a

respins, ca nefondată, cererea pentru plata daunelor reprezentând actualizarea

prețului la data executării în raport de indicele de inflație. sentința a

devenit irevocabilă prin decizia nr. 5.269 din 5 octombrie 2001 a Curții

Supreme de Justiție.

A mai reținut prima instanță că

cererea introdusă de reclamantă la data de 9 octombrie 2003 prin care solicită

obligarea la plata sumei de 10.000 dolari S.U.A. reprezentând dobândă pentru

neplata în termen a facturilor din 1997 nu poate fi admisă întrucât operează

autoritatea lucrului judecat prevăzută de art. 1201 C. civ.

Prima instanță a considerat că și

cea de-a doua excepție privind prescripția dreptului la acțiune este întemeiată

în raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1

alin. (1) din același decret, întrucât dreptul la acțiune s-a născut la data de

11 iulie 1997, când reclamanta a notificat debitul către pârâtă.

Sentința pronunțată de Judecătoria

sector 4 a fost confirmată de Curtea de Apel București care prin decizia nr.

218 din 17 mai 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC

R.D. SRL București. Criticile privind inexistența autorității lucrului judecat

au fost respinse cu motivarea că există triplă identitate de obiect, părți și

cauză așa cum prevede art. 1201 C. civ., iar critica referitoare la momentul

nașterii dreptului la acțiune a fost respinsă pentru motivul că hotărârea, din

dosarul în care pârâta a fost obligată la plata contravalorii lucrărilor, se

putea executa încă de la data de 12 mai 2000 când a rămas irevocabilă.

Împotriva deciziei nr. 218 din 17

mai 2004, a declarat recurs reclamanta SC R.D. SRL prin care a invocat motivul

prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. și a solicitat ca în urma analizei

criticilor ce vizează nelegalitatea hotărârilor pronunțate, să se admită

recursul iar cauza să fie trimisă pentru rejudecare.

În esență, recurenta a susținut că

prin cererea de chemare în judecată introdusă în anul 1997 a solicitat și

dobânda legală, dar că ulterior a renunțat la cerere și a solicitat cu titlu de

daune, actualizarea debitelor precizate în lei, corespunzător ratei inflației.

Întrucât actualizarea debitului nu este identică sub aspectul finalității

urmărită de creditor cu dobânda comercială prevăzută de art. 43 C. com., pe

care a cerut-o prin cererea introdusă în acest dosar, recurenta a considerat că

era în drept să o solicite pentru ca prejudiciul creat prin plata cu întârziere

a prețului care este o consecință directă a neexecutării obligațiilor să fie

acoperit.

În concluzie, cu privire la acest

motiv, recurenta a susținut că nu există autoritate de lucru judecat și că

instanța a încălcat prevederile art. 1201 C. civ.

Prin cea de-a doua critică s-a pus

din nou în discuție momentul nașterii dreptului la acțiune pentru plata

dobânzii comerciale care în opinia recurentei este data de 5 octombrie 2001

când sentința pronunțată în celălalt dosar prin care s-a solicitat prețul, a

rămas irevocabilă, astfel că în raport de această dată, era în drept să pretindă

suma de 10.000 lei dolari S.U.A. cu titlu de daune interese.

SC S. SRL prin întâmpinare a

solicitat să se constate nulitatea recursului conform art. 302

(1)

C.

proc. civ., iar în ce privește cele două critici ce vizează excepțiile admise

de instanțele care au soluționat cauza, intimata a apreciat că soluțiile sunt

legale și temeinice.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

dispozițiilor art. 1201 C. civ., raportate la art. 166 C. proc. civ., iar pentru

a răspunde la această problemă de drept s-a analizat cerința reglementării

citate mai sus, precum și actele aflate la dosar la care a făcut trimitere

recurenta respectiv hotărârile care s-au pronunțat în cauza ce a format

obiectul dosarului nr. 6281/1997 comparativ cu acțiunea ce a fost formulată la

data de 9 octombrie 2003 soluționată prin hotărârile criticate în acest recurs.

Potrivit art. 1201 C. civ., „Există

autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută

de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Din textul citat, rezultă că

trebuie să existe identitate de obiect, cauză și părți.

Dacă asupra calității părților nu

sunt discuții fiind evident că litigiul se poartă între aceleași părți, asupra

obiectului pricinii de față, recurenta a susținut că acesta nu este identic cu

litigiul din 1997, întrucât în acel dosar nu s-a discutat dobânda comercială

prevăzută de art. 43 C. com. Recurenta nu a contestat faptul că prin cererea pe

care a formulat-o în anul 1997 a renunțat la capătul de cerere privind plata

dobânzii comerciale motivând că a înțeles să solicite actualizarea debitelor în

raport de rata inflației, rezervându-și dreptul de a pretinde separat dobânda

comercială.

După cum rezultă din sentința nr.

5613/1997 instanța s-a pronunțat în limitele investirii obligând pârâta la

plata prețului și respingând cererea pentru plata daunelor pentru motivul că

reclamanta nu a probat că patrimoniul său a fost prejudiciat prin neachitarea

la termen a facturilor în condițiile în care plata privea o sumă în valută

transformată în lei la data plății.

Cu alte cuvinte, s-a apreciat că

devalorizarea leului a fost pusă în sarcina debitorului obligației

neîndeplinită la timp datorită stipulării contravalorii lucrărilor în dolari

americani astfel că opera consolidarea leului la momentul plății.

Deși sentința mai sus-menționată nu

a dezvoltat problema consolidării valutare a reținut totuși, în alți termeni,

că daunele compensatorii pentru lipsa de folosință, solicitate nu i se cuvin

reclamantei întrucât aceasta nu a dovedit prejudiciul suferit prin

nerespectarea termenelor de plată a lucrărilor.

Prin cererea ce formează obiectul

dosarului de față recurenta a susținut că a pretins dobânda prevăzută de art.

43 C. com. și că este în drept să o solicite separat de primul litigiu în care

s-a discutat prețul și reactualizarea lui dar din cuprinsul acțiunii se poate

observa că a solicitat daune interese în conformitate cu art. 1084 C. civ., în

vederea reparării pagubei produsă prin neplata prețului la scadență în sumă de

10.000 dolari, în lei la cursul B.N.R. din ziua executării.

După cum se poate vedea chiar din

petitul cererii ce chemare în judecată, litigiul nu privește dobânda comercială

ci, daunele – interese, la nivelul dobânzii B.N.R. din ziua plății, cerute în

scopul reparării pagubei produsă prin neplata timp de 6 ani a contravalorii

lucrărilor motivat de faptul că, pe de o parte încasarea la timp a sumei ar fi

adus profit cel puțin egal cu dobânda bancară pentru depozite, iar pe de altă

parte, că i s-a creat un prejudiciu prin plata de penalități și majorări către

stat.

Revenind la excepția autorității

lucrului judecat se constată că cea de-a doua cerere nu are același obiect cu

prima și chiar dacă urmăresc, așa cum a reținut instanța de apel, aceeași

finalitate constând în acoperirea prejudiciului care s-a creat prin

nerespectarea termenelor de plată, nu există identitate între acestea.

S-ar putea spune, în alți termeni că

obiectul din cea de-a doua cerere este diferit din punctul de vedere al

„beneficiului juridic” ce se reclamă, dar și sub aspectul temeiului legal al

beneficiului sau dreptului cerut. Dacă prima cerere a vizat actualizarea

prețului, cea de-a doua cerere urmărește în baza altui temei legal (1084 și

urm.) acoperirea prejudiciului rezultat din lipsa de folosință a prețului așa

încât greșit s-a reținut existența autorității lucrului judecat.

În motivele de recurs s-a stăruit pe

argumentul că în prima cauză nu s-a cerut dobânda comercială și că este

îndreptățită să o solicite pe cale separată numai că nu acesta a fost obiectul

cererii în dosarul de față ci daunele, interese așa cum s-a arătat deja.

Așadar, nu există autoritate de

lucru judecat cum au reținut instanțele care s-au pronunțat în acest dosar,

însă recurenta nu este îndreptățită să obțină suma solicitată cu titlu de

daune, interese la nivelul dobânzii medii de 12 % pe perioada 1998 – 2003,

întrucât dreptul la acțiune nu a fost valorificat în termenul prevăzut de art.

3 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta a criticat și soluția de

respingere a acțiunii ca prescrisă pe motivul că s-a reținut greșit momentul

nașterii dreptului la acțiune. Acest moment, în opinia sa, este data rămânerii

irevocabile a sentinței pronunțate în dosarul care a avut ca obiect plata

contravalorii lucrărilor respectiv 5 octombrie 2001. Argumentul recurentei nu a

avut însă în vedere dispozițiile art. 720

8

C. proc. civ., potrivit

cărora hotărârile privind procesele și cererile în materie comercială sunt

executorii, și că hotărârea putea fi pusă în executare cu respectarea art. 376

alin. (1) C. proc. civ., încă de la data de 12 mai 2000.

Prin urmare, raportarea momentului

nașterii dreptului la acțiune la data de 12 mai 2000 făcută de instanța de apel

este corectă, așa încât la data introducerii acțiunii (9 octombrie 2003)

dreptul de a pretinde daune, interese era stins prin împlinirea termenului de 3

ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Cu același argument urmează

să se respingă și susținerea că dreptul la acțiune pentru daune-interese s-a

născut la data de 19 iunie 2003 când s-a făcut plata.

În consecință, decizia instanței de

apel a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor care vizează

prescripția extinctivă, și întrucât nu sunt motive de nelegalitate, față de

cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

Se va respinge și excepția invocată

de intimată pentru motivul prevăzut de art. 302

1

C. proc. civ.,

întrucât sancțiunea nulității se aplică numai dacă cererea de recurs nu

cuprinde mențiunile indicate de lit. [(a) - d)].

Cum motivul de nelegalitate pe care

s-a întemeiat recursul a fost indicat și dezvoltat nu poate fi aplicată

sancțiunea solicitată de intimată.

Conform art. 274 C. proc. civ.,

obligă recurenta să-i plătească intimatei 33.000.000 lei cheltuieli de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția prevăzută de art.

302

1

C. proc. civ., invocată de intimata – pârâtă SC S. SRL

București.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC R.D. SRL București în contradictoriu cu intimata –

pârâtă SC S. SRL, împotriva deciziei nr. 218 din 17 mai 2004, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 19 noiembrie 2004.