ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 339/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 1 octombrie 2003, reclamantul B.M. a solicitat, pe calea

contenciosului administrativ, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului

București, anularea hotărârii nr. 6355/5367 din 22 iulie 2003, emisă de pârâtă

și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii

prevăzute de legea indicată, întrucât în anul 1941 a fost deportat împreună cu

familia din Durostor - Bulgaria, în România, în baza Tratatului de la Craiova. Pârâta, însă, i-a respins în mod nejustificat petiția formulată în acest sens.

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 27 din 14 ianuarie

2004, a admis acțiunea, a constatat că reclamantul se încadrează în

dispozițiile Legii nr. 189/2000 și a dispus anularea hotărârii atacate, cu

obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre, prin care să constate că

reclamantul se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că, prin probele administrate, reclamantul a

dovedit că în anul 1941, împreună cu familia au fost strămutați din Bulgaria,

în România, pe criterii etnice, în baza Tratatului de la Craiova. Schimbarea numelui tatălui său din Ț., în B., împrejurare probată îndeajuns, nu este

de natură a determina respingerea acțiunii, fiind vorba despre identitate de

persoane.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului

București, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, 8, 9 și 10 și ale art. 304

1

C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în

esență, că reclamantul nu a făcut dovada încadrării în prevederile Legii nr. 189/2000,

actele depuse referindu-se la o altă persoană. Că instanța a interpretat greșit

actul dedus judecății și a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece

trebuia să se pronunțe cu privire la actele care au stat la baza emiterii

hotărârii contestate.

Criticile formulate sunt

neîntemeiate.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în vigoare la momentul

pronunțării hotărârii recurate, „instanța, soluționând acțiunea, poate, după

caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ, să oblige

autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un

certificat, o adeverință sau orice alt înscris. Instanța este competentă să se

pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au

stat la baza emiterii actului supus judecății”.

Soluția pronunțată de prima

instanță este în concordanță cu aceste prevederi legale, precum și cu cele ale art.

129 alin. (5) C. proc. civ., care consacră principiul rolului activ al

judecătorului și îl obligă la aflarea adevărului în cauză, astfel încât

recurenta nu poate susține că instanța și-a depășit competența sau a schimbat

înțelesul actului dedus judecății, dacă, pentru dezlegarea pricinii, a avut în

vedere întreg materialul probator administrat în cauză, și nu numai

înscrisurile depuse la comisia de specialitate din cadrul autorității publice

pârâte.

În ceea ce privește fondul

litigiului, curtea de apel a reținut corect că prin adeverința nr. 1527 din 4

noiembrie 2002, declarația de notorietate a martorilor N.I. și B.C., actele de

stare civilă, situația de avere imobiliară reală a locuitorului G.T.Ț. și

declarațiile martorilor P.G. și Ș.I., intimatul-reclamant a dovedit că, începând

cu anul 1941, tatăl reclamantului, T.G.Ț., împreună cu familia au fost

strămutați pe criterii etnice, din Bulgaria, în România urmare a Tratatului de la Craiova. Prin urmare, pentru perioada 15 martie 1941 - 6 martie 1945, intimatul este

îndreptățit la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând

cu data de 1 decembrie 2002.

În consecință, se reține că

față de dovezile de la dosar, sentința instanței de fond este temeinică și

legală, considerente pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1)

teza II-a C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr.

27 din 14 ianuarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2005.