ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1223/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ, la data de 23 decembrie 2003, reclamantul V.N. a

solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se

dispună modificarea hotărârii nr. 9407/6317 din 22 noiembrie 2003, a Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a admis în parte cererea

privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, că a locuit împreună cu părinții, în

localitatea Turtucaia, județul Durostor - Bulgaria, până în anul 1940, când în

urma instalării autorităților bulgare în Dobrogea de Sud, au fost obligați să

se refugieze în România. Consideră că în mod greșit, comisia de specialitate

i-a refuzat acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, sub

motivația că schimbul de populație realizat în baza Tratatului româno-bulgar

din 1940, s-ar fi efectuat doar în termen de 3 luni, începând cu 15 septembrie 1940.

Prin sentința civilă nr. 272

din 11 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis acțiunea reclamantului V.N., a anulat hotărârea nr. 9407/6317

din 22 noiembrie 2003, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București,

pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al

Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 ianuarie 1941 - 6 martie 1945 și să-i

acorde drepturile corespunzătoare, începând cu 1 ianuarie 2003.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că prin înscrisurile și declarațiile de

martor depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut dovada că în anul 1941 s-a

refugiat împreună cu părinții, din județul Durostor - Bulgaria, în România. De

asemenea, instanța de fond a înlăturat susținerile pârâtei, potrivit cărora

reclamantului nu i se poate recunoaște calitatea de beneficiar al drepturilor

acordate prin Legea nr. 189/2000, întrucât s-ar fi refugiat peste termenul de 3

luni prevăzut în Tratatul încheiat între România și Bulgaria, în anul 1940.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, se susține că

instanța de fond a procedat în mod greșit, apreciind ca edificatoare, probele

administrate, fără a ține seama de prevederile Tratatului româno-bulgar din

ținut seama de unele dovezi care nu au fost prezentate Comisiei de

specialitate.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit

persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Prin Normele pentru

aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, adoptate prin H.G. nr. 127/2002, s-a

precizat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată,

se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa

acestora, prin declarație cu martori.

Totodată, prin art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se

prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Prin declarațiile cu martori

și înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut pe deplin dovada

refugiului împreună cu părinții în perioada 1 ianuarie 1941 - 6 martie 1945,

din județul Durostor - Bulgaria, în România.

Forța probantă a

declarațiilor cu martori este recunoscută prin reglementările menționate.

Critica formulată în recurs,

potrivit căreia instanța de fond a procedat în mod greșit, recunoscând perioada

de refugiu a reclamantului, deși aceasta s-a situat în afara termenului de 3

luni în care se putea realiza schimbul de populație stabilit prin Tratatul

româno-bulgar semnat la Craiova, în septembrie 1940, nu poate fi primită.

Acordarea drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000 se face în condițiile prevăzute de această

lege, fără alte condiționări sau limitări. Atâta timp, cât reclamantului i s-a

stabilit calitatea de persoană refugiată în condițiile stabilite prin acest act

normativ, nu i se poate îngrădi acordarea drepturilor sub motivația

nerespectării unui termen de punere în aplicare, stabilit de Tratatul

româno-bulgar semnat la Craiova, în septembrie 1940.

De asemenea, în virtutea

rolului său activ, instanța de fond nu putea refuza mijloacele de probațiune

suplimentare propuse de reclamant, chiar dacă unele din acestea nu fuseseră

prezentate pârâtei, înaintea emiterii hotărârii atacate în contencios.

Prin urmare, se constată că

instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, urmând ca recursul

declarat să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 272

din 11 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2005.