ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1641/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ, la data de 25 iunie 2004, reclamanta N.G. a

solicitat, în contradictoriu cu Casa Pensii a municipiului București, să se

dispună anularea hotărârii nr. 12050/7730 din 27 aprilie 2004, a Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că a locuit în Cadrilater (Bulgaria), unde în

perioada 1 ianuarie 1934 - 15 septembrie 1940 a funcționat ca învățătoare, după

care de la 1 octombrie 1940, a lucrat în România, ca urmare a strămutării.

Consideră că pârâta i-a refuzat în mod nejustificat acordarea drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000, deoarece a depus dovezi din care rezultă în

mod clar calitatea de refugiat.

Prin sentința civilă nr. 2179

din 18 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei N.G., a anulat hotărârea nr.

12050/7730 din 27 aprilie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului

București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de

beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 septembrie 1940 - 6 martie

1945.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză,

rezultă că reclamanta a dovedit prezența în județul Durostor, până la semnarea

Tratatului de la Craiova, la 7 septembrie 1940, când teritoriul acestui județ a

fost cedat Bulgariei. De asemenea, instanța de fond a apreciat că reclamanta a făcut

dovada strămutării în România.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, se susține că

instanța de fond a procedat în mod greșit, luând în considerare, dovezi care nu

au fost prezentate comisiei de specialitate a pârâtei, la emiterea hotărârii

atacate în contencios.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit

persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Prin Normele de aplicare a O.G.

nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă

localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate,

refugiate și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a

unui tratat bilateral.

Critica formulată de

recurentă, referitor la acceptarea de către instanța de fond, a unor dovezi

care nu au fost prezentate comisiei de specialitate, înainte ca aceasta să

emită hotărârea atacată, nu poate fi acceptată, în raport cu normele

procedurale, care consacră rolul activ al instanței.

Art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., prevede că:

„Judecătorii au îndatorirea

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală

privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și

legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră

necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Astfel, în cauză, întregul

material probator suplimentar administrat a avut menirea să ajute instanța de

fond în aflarea adevărului. Atât declarațiile completate și autentificate, date

de martorele I.A. și T.E.M., cât și declarația martorului I.V., se coroborează

între ele, rezultând, fără echivoc, că părăsirea teritoriului Cadrilaterului

s-a datorat amenințărilor cu persecuția etnică din partea autorităților bulgare,

față de românii care nu făceau parte din familii mixte.

Înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, fie că sunt reprezentate de acte de stare civilă, carnetul de

muncă al reclamantei sau o simplă factură pentru cumpărarea în rate a unei

mașini de cusut, sunt concludente în combaterea hotărârii adoptate de Comisia

de specialitate din cadrul Casei de Pensii a municipiului București.

Rezultă că instanța de fond

a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, urmând ca recursul să fie respins,

ca nefondat. Întrucât nu a fost evidențiată culpa recurentei-pârâte, în

desfășurarea procesului, nu se va da curs cererii intimatei-reclamante, privind

acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2179

din 18 octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2005.