ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1641/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 25 iunie 2004, reclamanta N.G. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 12050/7730 din 27 aprilie 2004, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că a locuit în Cadrilater (Bulgaria), unde în perioada 1 ianuarie 1934 - 15 septembrie 1940 a funcționat ca învățătoare, după care de la 1 octombrie 1940, a lucrat în România, ca urmare a strămutării.

Consideră că pârâta i-a refuzat în mod nejustificat acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, deoarece a depus dovezi din care rezultă în mod clar calitatea de refugiat. Prin sentința civilă nr. 2179 din 18 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei N.G., a anulat hotărârea nr. 12050/7730 din 27 aprilie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 septembrie 1940 - 6 martie 1945. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a dovedit prezența în județul Durostor, până la semnarea Tratatului de la Craiova, la 7 septembrie 1940, când teritoriul acestui județ a fost cedat Bulgariei.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că reclamanta a făcut dovada strămutării în România. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, se susține că instanța de fond a procedat în mod greșit, luând în considerare, dovezi care nu au fost prezentate comisiei de specialitate a pârâtei, la emiterea hotărârii atacate în contencios. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Prin Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Critica formulată de recurentă, referitor la acceptarea de către instanța de fond, a unor dovezi care nu au fost prezentate comisiei de specialitate, înainte ca aceasta să emită hotărârea atacată, nu poate fi acceptată, în raport cu normele procedurale, care consacră rolul activ al instanței. Art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prevede că: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Astfel, în cauză, întregul material probator suplimentar administrat a avut menirea să ajute instanța de fond în aflarea adevărului. Atât declarațiile completate și autentificate, date de martorele I.A. și T.E.M., cât și declarația martorului I.V., se coroborează între ele, rezultând, fără echivoc, că părăsirea teritoriului Cadrilaterului s-a datorat amenințărilor cu persecuția etnică din partea autorităților bulgare, față de românii care nu făceau parte din familii mixte. Înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fie că sunt reprezentate de acte de stare civilă, carnetul de muncă al reclamantei sau o simplă factură pentru cumpărarea în rate a unei mașini de cusut, sunt concludente în combaterea hotărârii adoptate de Comisia de specialitate din cadrul Casei de Pensii a municipiului București.

Rezultă că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, urmând ca recursul să fie respins, ca nefondat. Întrucât nu a fost evidențiată culpa recurentei-pârâte, în desfășurarea procesului, nu se va da curs cererii intimatei-reclamante, privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2179 din 18 octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2005.