ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8693/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 29

aprilie 2004, reclamanta G.E. a solicitat anularea deciziei nr. 10905/1353 din

1 martie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului București, prin care i

s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta

arată că s-a născut în comuna Turcsmir, din județul Durostor și că împreună cu

familia sa, au fost deportați în România, urmare a schimbului de populație

intervenit între autoritățile române și cele bulgare.

Mai arată că a făcut dovada că i s-a

recunoscut dreptul la despăgubiri, pentru bunurile trecute în proprietatea

statului bulgar și că a prezentat dovezi în acest sens, și la comisia din

cadrul pârâtei.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1692 din 10 septembrie 2004,

a admis acțiunea, în sensul că a anulat hotărârea contestată și a obligat

pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantei,

drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, pentru perioada 26 septembrie 1940 -

6 martie 1945, începând cu 1 iulie 2002.

Instanța reține că reclamanta a

făcut dovada că a părăsit Cadrilaterul, împreună cu familia sa, în septembrie

1940, ca urmare a aplicării Tratatului româno-bulgar de la Craiova, din septembrie 1940, privind schimbul de populații, ceea ce echivalează cu o

persecuție din motive etnice.

Mai reține că i-au fost acordate

despăgubiri, în baza Legii nr. 9/1998, pentru bunurile familiei sale,

abandonate statului bulgar.

Pârâta Casa de Pensii a municipiului

București a declarat recurs împotriva sentinței, considerând că instanța de

fond a acordat nelegal, drepturile, de la data cererii inițiale depuse de

reclamantă, cu toate că în dosarul comisiei nu s-au depus dovezi concludente, drepturile

trebuind să se acorde numai de la data prezentării dovezilor și în funcție de

acestea.

Recursul este nefondat.

Conform prevederilor art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „Beneficiază

de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la

6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează

lit. c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Art. 6

1

din ordonanță

stabilește că „Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1, se face de către

persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege”.

Prin hotărârea nr. 10905/1353 din 10

martie 2004 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul

recurentei, s-a respins cererea prin care intimata solicita stabilirea

calității sale de beneficiară a acestei legi, cu motivarea că nu a depus acte

oficiale din care să rezulte persecuția invocată.

Dar la comisie, intimata a depus

astfel de dovezi, și anume, acte de stare civilă a acesteia, din care rezultă

că s-a născut în comuna Turcșmir din județul Durostor, la 10 iunie 1934, precum

și dovezi de la Arhivele Naționale și declarație de avere, de unde reieșea că

tatăl intimatei a fost evacuat cu familia, în septembrie 1940, din comuna

Turcșmir, în România, în baza schimbului de populație intervenit în urma

Tratatului de la Craiova din septembrie 1940, de cedare către Bulgaria, a

Cadrilaterului.

Existau suficiente probe pentru ca

recurenta să poată reține că intimata se încadrează în prevederile art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, ea având

calitatea de refugiată pe criterii etnice, fiind nevoită să plece cu familia sa,

din Cadrilater, în România, urmare a înțelegerii intervenite între România și

Bulgaria, ca persoanele de naționalitate română să părăsească teritoriul cedat

și să se stabilească pe teritoriul aflat sub administrație românească.

Actele noi depuse la instanță nu fac

decât să întărească mențiunile din cele depuse la recurentă, hotărârea nr. 139

din 14 aprilie 2000 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr.

9/1998 și adeverința nr. 1040 din 12 iulie 2002 a Asociației Române a

Victimelor Represiunilor Staliniste - Secția Cadrilater, confirmând plecarea

familiei intimatei, din Cadrilater, unde a trebuit să cedeze întreaga avere,

statului bulgar și dreptul de a primi despăgubiri pentru bunurile pierdute,

conform Legii nr. 9/1998.

De asemenea, martorul T.V., în

declarația autentificată depusă la dosar, confirmă că intimata a părăsit

Cadrilaterul, în septembrie 1940.

Față de cele menționate mai sus,

reținându-se că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în

conformitate cu materialul probator aflat la dosar, ținându-se cont și că nu se

poate reține nici susținerea recurentei, ca intimatei să i se stabilească

drepturile, începând cu data depunerii unor dovezi, la instanța de fond, se va

respinge recursul de față, ca nefondat, în temeiul art. 7 alin. (4) din O.G. nr.

105/1999, adoptată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare și a art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

de Pensii a municipiului București împotriva sentinței nr. 1692 din 10 septembrie

2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 decembrie 2004.