ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2890/2005

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul L.Ș.F. a chemat în judecată pârâții Municipiul Brașov prin Primar și SC R. SRL Brașov pentru a se constata că imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 3753 Brașov sub nr.top.5890, 5891/2/1 format din casă, curte și grădină în suprafață totală de 5.043,30 mp nu a trecut în proprietatea statului, continuând a forma obiectul dreptului de proprietate al anteriorilor săi și al căror moștenitor unic este, să se constate încheierea de C.F. nr. 1339/1963 prin care s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român, cu restabilirea situației de C.F. În cauză au formulat cereri de intervenție: V.M.

pentru a-și conserva contractul de închiriere pentru un apartament din imobil, I.T. pentru a-și conserva contractul de vânzare-cumpărare pentru un apartament cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, S.I., C.E. și C.L. pentru conservarea celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat în baza legii citate apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriași. Reclamantul, după depunerea cererilor de intervenție, a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași cu R. Brașov. Ulterior reclamantul a precizat acțiunea în sensul că în urma modificărilor apărute în C.F. nr. 3758 Brașov, imobilul ce formează obiectul acțiunii este situat în Brașov, compus din casa cu nr.top.

5890/1/I, 5890/1/II, 5890/1/III, 5890/1/IV și cu teren de 542.33 mp, grădină în suprafață de 4.197,30 mp cu nr.top. 5890/1/2, solicitând rectificarea de carte funciară. În motivarea acțiunii reclamantul arată că imobilul în litigiu a fost naționalizat pe baza Decretului nr. 92/1950 numai pe numele unui singur proprietar și că oricum aceiași proprietari erau exceptați de la naționalizare deoarece L.E., de la care s-a naționalizat, era casnică iar celălalt proprietar L.F., era mic meseriaș (horticultor) astfel că nu puteau fi naționalizați potrivit art. III din Decretul nr. 92/1950.

Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 631 din 24 octombrie 2002 a hotărât: - respingerea acțiunii civile formulată și precizată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Municipiul Brașov prin Primar și SC R. SRL Brașov; admiterea cererilor de intervenție în interesul pârâtei SC R. SRL Brașov precum și cazurile de intervenție în interes propriu; că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950; că intervenienții cumpărători sunt proprietarii apartamentelor în litigiu; respingerea cererii reconvenționale formulată de reclamant în contradictoriu cu intervenienții și pârâta SC R. SRL Brașov; respingerea cererilor de intervenție în interes propriu formulată de V.M.

și I.T.; respingerea cererii reconvenționale formulate de reclamant în contradictoriu cu intervenientul I.T. și pârâta SC R. SRL Brașov. Instanța a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu prin decretul de naționalizare din anul 1950, autorii acestuia nefăcând parte din categoriile exceptate. În consecință, unitățile locative ocupate de intervenienți au fost legal vândute către chiriași. Tribunalul Brașov, prin decizia civilă nr. 1251 din 2 decembrie 2002 a admis apelurile declarate de reclamantul L.Ș. și intervenientul I.T.; a admis în parte acțiunea formulată precizată de reclamantul L.Ș., a constatat că imobilul situat în Brașov, cu identificările de C.F., nu a trecut în proprietatea Statului Român, continuând a forma obiect al dreptului de proprietate al antecesorilor reclamantului; a respins petitul acțiunii vizând constatarea nulității absolute a încheierii de C.F.

nr. 1339/1963 și pe cel vizând restabilirea în evidențele de C.F. a dreptului de proprietate și pe cel vizând restabilirea în evidențele de C.F. a dreptului de proprietate pe numele vechilor proprietari; a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâților de a preda către reclamant posesia bunului imobil; respinge cererile de intervenție accesorie în interesul pârâtului SC R. SRL Brașov; admite în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul I.T. și constată existența dreptului său de proprietate în devălmășie asupra apartamentului cumpărat; a păstrat dispozițiile sentinței civile apelate relativ la admiterea cererilor de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții S.I., C.E.

și C.L., pe cele vizând respingerea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta V.M. precum și pe cele referitoare la respingerea cererii reconvenționale formulate și completate de reclamant în contradictoriu cu intervenienții în interes propriu. Instanța de apel a reținut că prevederile Decretului nr. 92/1950 nu au fost aplicate corect. Statutul de „casnică” al autoarei reclamantului pe numele căreia a fost naționalizat imobilul, nu îi conferă acesteia apartenența la o anumită clasă socială pentru a-i fi aplicabile prevederile art. I din Decretul nr. 92/1950. Prin probele administrate nu s-a dovedit faptul că imobilul în litigiu a fost deținut de antecesoarea reclamantului în scop de exploatare și că își asigura existența din aceasta.

În ce privește contractele de vânzare-cumpărare se reține că acestea au fost perfectate cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar împrejurarea că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat nu este de natură de a atrage nulitatea actelor de înstrăinare pe considerentul întemeierii lor pe o cauză ilicită. Prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stipulează că actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitate în afară de cazul când actul a fost încheiat cu rea-credință. În speță intervenienții au fost de bună credință. Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 745 din 11 iunie 2003 a admis în parte apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului, admite cererea reconvențională a aceluiași reclamant, constată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între intervenienți și pârâta SC R. SRL, dispune radierea din C.F.

a dreptului de proprietate al intervenienților, obligă pârâții Municipiul Brașov, prin Primar și SC R. SRL Brașov să predea reclamantului posesia asupra întregului imobil, respinge cererile de intervenție în interes propriu și în interesul pârâților, înlătură dispozițiile referitoare la admiterea cererilor de intervenție, înlătură dispoziția referitoare la admiterea cererii de intervenție formulată de I.T., a respins pretențiile reclamantului referitoare la radierea dreptului de proprietate al intervenientului S.I. Curtea de apel a reținut că prin decizia recurată s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul nu a trecut în proprietatea statului niciodată, continuând să rămână proprietatea antecesorilor reclamantului, deoarece pârâții și intervenienții nu au declarat recurs, deși față de această dispoziție aveau interesul juridic de a o ataca.

În consecință prevederile Legii nr. 112/1995 nu erau aplicabile imobilului, acesta fiind preluat fără titlu. În ce privește buna credință a părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a reținut că părțile au fost notificate să nu încheie contractele, astfel că aceasta, buna credință, nu poate fi reținută. Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare în temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, și ale art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003. Prin recursul în anulare se solicită casarea hotărârilor judecătorești criticate și pe fond respingerea acțiunii și cererii reconvenționale a reclamantului, ca nefondate cu consecința admiterii cererilor de intervenție.

În susținerea recursului în anulare se arată că: Temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al Statului, înscris în C.F. și vândut apoi intervenienților S.I., I.T., C.E. și L. l-a constituit un act normativ, Decretul nr. 92/1950, contrar constituției în vigoare la acea dată, Codului civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Însă, prin ea însăși această situație, nu poate constitui probă de circumstanțiere a atitudinii subiective a intervenienților la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece acestea s-au încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, intervenienții fiind convinși că vânzătorul este adevăratul proprietar. La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în cursul anului 1997, statul avea un titlu de proprietate asupra imobilului.

Reclamantul neadresându-se „Comisiei Consiliului Local” constituite în temeiul art. 16 din lege, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, apare ca inadmisibilă. La data soluționării cauzei de către instanța de fond erau deja în vigoare prevederile Legii nr. 10/2001 fiind astfel incidente prevederile art. 47 alin. și 46 alin. (2). Fără a exista indicii asupra intenției reclamantului de a revendica imobilul nu a fost încălcată vreo prevedere a Legii nr. 112/1995, iar părțile contractante au fost de bună credință. Așadar, buna credință înlătură nulitatea actului deoarece condițiile aparenței de drept erau îndeplinite. În plus contractele de vânzare-cumpărare ale apartamentelor în litigiu, încheiate la data când nu se efectuase nici un demers de către reclamant pentru a revendica imobilul nu pot fi lovite de nulitate tocmai datorită bunei credințe a intervenienților cumpărători.

Recursul în anulare se privește ca nefondat pentru considerentele ce urmează. Este necesar a rememora două inadvertențe ce rezultă din motivarea recursului în anulare. - Dacă temeiul juridic al dreptului de proprietate al Statului, Decretul nr. 92/1950, ar fi în principiu contrar Constituției din anul 1948, Codului Civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului, ar fi de prisos a se analiza titlul de proprietate al Statului în anul 1997 când au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare, imobilul neputând face parte dintre acelea la care se referă Legea nr. 112/1995. Dacă reclamantul nu a uzat de prevederile art. 15 și art. 16 din Legea nr. 112/1995 și acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, este inadmisibilă ar fi inutil a mai examina existența titlului statului, legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare ori buna credință a părților.

Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc abuziv de preluare a imobilelor de către stat. Dacă preluarea s-a făcut însă cu titlu sau fără titlu se examinează, în raport de situația concretă, pentru fiecare caz în parte. În speță, imobilul a fost preluat de la antecesorii reclamantului fără titlu. Naționalizarea, prin Decretul nr. 92/1950, a vizat-o numai pe L.E. care deținea numai ½ din imobil. Aceasta era casnică și își asigura veniturile din activitatea de mic meseriaș a soțului său L.F. care se ocupa cu horticultura. Din probele administrate nu rezultă că persoana naționalizată desfășura o activitate de exploatare locativă. În aceste condiții, corect s-a reținut că actul de naționalizare a fost greșit aplicat în ceea ce-i privește pe antecesorii reclamantului.

Deci imobilul a fost preluat de stat nu numai abuziv dar și fără titlu. Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 foștii proprietari beneficiau de prevederile legii numai în cazul în care imobilele au fost trecute în proprietatea statului cu titlu. Drept consecință, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu, cum este cazul în speță, urmașul proprietarului nu era obligat să se adreseze cu cerere, în temeiul art. 14 și art. 15, comisiei constituite conform art. 16 din legea citată. Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, fiind instrumentul juridic pentru realizarea dreptului (art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998). Astfel, și din acest punct de vedere instanța a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la o situație de fapt bazată pe probele administrate.

Nici motivul recursului în anulare privind buna credință a părților cu ocazia încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu poate fi reținut. Reclamantul a introdus acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu la 19 decembrie 2000. Anterior acestei date reclamantul întreprinde demersuri pentru pregătirea acțiunii în revendicare, astfel: Se adresează Poliției municipiului Brașov de la care primește răspunsul nr. 231776/1996 prin care i se comunică familiile ce ocupă imobilul nr. 1. Trimite familiilor precizate de poliție scrisori recomandate, prin care le anunță că se consideră proprietar cu mențiunea de a nu solicita cumpărarea apartamentelor. Oficiul Poștal nr. 1 Brașov confirmă trimiterea scrisorilor recomandate la 25 iulie 1996. La 10 iulie 1996, prin executorul judecătoresc reclamantul notifică Consiliul Local Brașov, arătând că se consideră proprietar al imobilului și să nu procedeze la înstrăinarea lui.

Din cele arătate rezultă că nu se mai poate vorbi de bună credință la încheierea în anul 1997 a contractelor de vânzare-cumpărare. Este adevărat că SC R. SRL Brașov nu a fost notificată, dar fusese notificată instituția pentru care lucra în acest domeniu. Oficiul poștal nu a putut confirmat instanței relații cu privire la confirmarea primirii recomandatelor trimise de reclamant, dar numai pentru motivul că termenul de păstrare a unor astfel de documente fiind de 2 ani, a fost depășit la data solicitării. Oricum, intervenienții dacă se interesau la Consiliul Local Brașov ar fi aflat despre intenția reclamantului de a revendica imobilul. Din coroborarea tuturor acestor elemente rezultă că intervenienții au aflat sau puteau să afle despre situația juridică în care se afla imobilul asumându-și riscul cumpărării unor bunuri litigioase.

Sub toate aspectele arătate rezultă că decizia instanței de apel este temeinică și legală, din celelalte hotărâri criticate sunt păstrate sau înlăturate mențiuni ce converg însă spre aceeași soluție finală. În consecință, recursul în anulare va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 631 din 24 ianuarie 2002 a Judecătoriei Brașov, decizia civilă nr. 1251/A din 2 decembrie 2002 a Tribunalului Brașov și deciziei civile nr. 745/R din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.