ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2890/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2890/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului

în anulare

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamantul L.Ș.F. a chemat în

judecată pârâții Municipiul Brașov prin Primar și SC R. SRL Brașov pentru a se

constata că imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 3753 Brașov sub

nr.top.5890, 5891/2/1 format din casă, curte și grădină în suprafață totală de

5.043,30 mp nu a trecut în proprietatea statului, continuând a forma obiectul

dreptului de proprietate al anteriorilor săi și al căror moștenitor unic este,

să se constate încheierea de C.F. nr. 1339/1963 prin care s-a înscris dreptul

de proprietate al Statului Român, cu restabilirea situației de C.F.

În cauză au formulat cereri de

intervenție: V.M. pentru a-și conserva contractul de închiriere pentru un

apartament din imobil, I.T. pentru a-și conserva contractul de vânzare-cumpărare

pentru un apartament cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, S.I., C.E. și C.L. pentru

conservarea celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat în

baza legii citate apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriași.

Reclamantul, după depunerea

cererilor de intervenție, a formulat cerere reconvențională prin care a

solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași cu R.

Brașov.

Ulterior reclamantul a precizat

acțiunea în sensul că în urma modificărilor apărute în C.F. nr. 3758 Brașov,

imobilul ce formează obiectul acțiunii este situat în Brașov, compus din casa

cu nr.top. 5890/1/I, 5890/1/II, 5890/1/III, 5890/1/IV și cu teren de 542.33 mp,

grădină în suprafață de 4.197,30 mp cu nr.top. 5890/1/2, solicitând rectificarea

de carte funciară.

În motivarea acțiunii reclamantul

arată că imobilul în litigiu a fost naționalizat pe baza Decretului nr. 92/1950

numai pe numele unui singur proprietar și că oricum aceiași proprietari erau

exceptați de la naționalizare deoarece L.E., de la care s-a naționalizat, era

casnică iar celălalt proprietar L.F., era mic meseriaș (horticultor) astfel că

nu puteau fi naționalizați potrivit art. III din Decretul nr. 92/1950.

Judecătoria Brașov, prin sentința

civilă nr. 631 din 24 octombrie 2002 a hotărât:

- respingerea acțiunii civile

formulată și precizată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Municipiul

Brașov prin Primar și SC R. SRL Brașov; admiterea cererilor de intervenție în

interesul pârâtei SC R. SRL Brașov precum și cazurile de intervenție în interes

propriu; că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950; că intervenienții cumpărători

sunt proprietarii apartamentelor în litigiu; respingerea cererii

reconvenționale formulată de reclamant în contradictoriu cu intervenienții și

pârâta SC R. SRL Brașov; respingerea cererilor de intervenție în interes

propriu formulată de V.M. și I.T.; respingerea cererii reconvenționale

formulate de reclamant în contradictoriu cu intervenientul I.T. și pârâta SC R.

SRL Brașov.

Instanța a reținut că imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu prin decretul de

naționalizare din anul 1950, autorii acestuia nefăcând parte din categoriile

exceptate.

În consecință, unitățile locative

ocupate de intervenienți au fost legal vândute către chiriași.

Tribunalul Brașov, prin decizia

civilă nr. 1251 din 2 decembrie 2002 a admis apelurile declarate de reclamantul

L.Ș. și intervenientul I.T.; a admis în parte acțiunea formulată precizată de

reclamantul L.Ș., a constatat că imobilul situat în Brașov, cu identificările

de C.F., nu a trecut în proprietatea Statului Român, continuând a forma obiect

al dreptului de proprietate al antecesorilor reclamantului; a respins petitul

acțiunii vizând constatarea nulității absolute a încheierii de C.F. nr. 1339/1963

și pe cel vizând restabilirea în evidențele de C.F. a dreptului de proprietate și

pe cel vizând restabilirea în evidențele de C.F. a dreptului de proprietate pe

numele vechilor proprietari; a respins capătul de cerere referitor la obligarea

pârâților de a preda către reclamant posesia bunului imobil; respinge cererile

de intervenție accesorie în interesul pârâtului SC R. SRL Brașov; admite în

parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul I.T.

și constată existența dreptului său de proprietate în devălmășie asupra

apartamentului cumpărat; a păstrat dispozițiile sentinței civile apelate

relativ la admiterea cererilor de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții

S.I., C.E. și C.L., pe cele vizând respingerea cererii de intervenție în

interes propriu formulată de intervenienta V.M. precum și pe cele referitoare

la respingerea cererii reconvenționale formulate și completate de reclamant în

contradictoriu cu intervenienții în interes propriu.

Instanța de apel a reținut că

prevederile Decretului nr. 92/1950 nu au fost aplicate corect. Statutul de

„casnică” al autoarei reclamantului pe numele căreia a fost naționalizat

imobilul, nu îi conferă acesteia apartenența la o anumită clasă socială pentru

a-i fi aplicabile prevederile art. I din Decretul nr. 92/1950. Prin probele

administrate nu s-a dovedit faptul că imobilul în litigiu a fost deținut de

antecesoarea reclamantului în scop de exploatare și că își asigura existența

din aceasta.

În ce privește contractele de

vânzare-cumpărare se reține că acestea au fost perfectate cu respectarea

prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar împrejurarea că imobilul a fost

preluat în mod abuziv de către stat nu este de natură de a atrage nulitatea

actelor de înstrăinare pe considerentul întemeierii lor pe o cauză ilicită.

Prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stipulează că actele

juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitate în afară de cazul când actul a

fost încheiat cu rea-credință. În speță intervenienții au fost de bună

credință.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia

civilă nr. 745 din 11 iunie 2003 a admis în parte apelul reclamantului, a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că admite în parte acțiunea

reclamantului, admite cererea reconvențională a aceluiași reclamant, constată

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între

intervenienți și pârâta SC R. SRL, dispune radierea din C.F. a dreptului de

proprietate al intervenienților, obligă pârâții Municipiul Brașov, prin Primar

și SC R. SRL Brașov să predea reclamantului posesia asupra întregului imobil,

respinge cererile de intervenție în interes propriu și în interesul pârâților,

înlătură dispozițiile referitoare la admiterea cererilor de intervenție,

înlătură dispoziția referitoare la admiterea cererii de intervenție formulată

de I.T., a respins pretențiile reclamantului referitoare la radierea dreptului

de proprietate al intervenientului S.I.

Curtea de apel a reținut că prin

decizia recurată s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul nu a

trecut în proprietatea statului niciodată, continuând să rămână proprietatea

antecesorilor reclamantului, deoarece pârâții și intervenienții nu au declarat

recurs, deși față de această dispoziție aveau interesul juridic de a o ataca.

În consecință prevederile Legii nr. 112/1995 nu erau aplicabile imobilului,

acesta fiind preluat fără titlu.

În ce privește buna credință a

părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a reținut că părțile

au fost notificate să nu încheie contractele, astfel că aceasta, buna credință,

nu poate fi reținută.

Împotriva celor trei hotărâri

pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare în temeiul art. 27 lit. f)

din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data

când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, și ale art. II alin. (3)

din O.U.G. nr. 58/2003.

Prin recursul în anulare se solicită

casarea hotărârilor judecătorești criticate și pe fond respingerea acțiunii și

cererii reconvenționale a reclamantului, ca nefondate cu consecința admiterii

cererilor de intervenție.

În susținerea recursului în anulare

se arată că:

Temeiul juridic al constituirii

dreptului de proprietate al Statului, înscris în C.F. și vândut apoi

intervenienților S.I., I.T., C.E. și L. l-a constituit un act normativ,

Decretul nr. 92/1950, contrar constituției în vigoare la acea dată, Codului

civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Însă, prin ea însăși

această situație, nu poate constitui probă de circumstanțiere a atitudinii

subiective a intervenienților la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, deoarece acestea s-au încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995,

intervenienții fiind convinși că vânzătorul este adevăratul proprietar. La data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în cursul anului 1997, statul

avea un titlu de proprietate asupra imobilului. Reclamantul neadresându-se

„Comisiei Consiliului Local” constituite în temeiul art. 16 din lege, acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun, apare ca inadmisibilă.

La data soluționării cauzei de către

instanța de fond erau deja în vigoare prevederile Legii nr. 10/2001 fiind

astfel incidente prevederile art. 47 alin. și 46 alin. (2).

Fără a exista indicii asupra

intenției reclamantului de a revendica imobilul nu a fost încălcată vreo

prevedere a Legii nr. 112/1995, iar părțile contractante au fost de bună

credință. Așadar, buna credință înlătură nulitatea actului deoarece condițiile

aparenței de drept erau îndeplinite. În plus contractele de vânzare-cumpărare

ale apartamentelor în litigiu, încheiate la data când nu se efectuase nici un

demers de către reclamant pentru a revendica imobilul nu pot fi lovite de

nulitate tocmai datorită bunei credințe a intervenienților cumpărători.

Recursul în anulare se privește ca

nefondat pentru considerentele ce urmează.

Este necesar a rememora două

inadvertențe ce rezultă din motivarea recursului în anulare.

- Dacă temeiul juridic al dreptului

de proprietate al Statului, Decretul nr. 92/1950, ar fi în principiu contrar

Constituției din anul 1948, Codului Civil și Declarației Universale a

Drepturilor Omului, ar fi de prisos a se analiza titlul de proprietate al

Statului în anul 1997 când au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare,

imobilul neputând face parte dintre acelea la care se referă Legea nr. 112/1995.

Dacă reclamantul nu a uzat de

prevederile art. 15 și art. 16 din Legea nr. 112/1995 și acțiunea în

revendicare, pe dreptul comun, este inadmisibilă ar fi inutil a mai examina

existența titlului statului, legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare ori

buna credință a părților.

Decretul nr. 92/1950 a constituit un

mijloc abuziv de preluare a imobilelor de către stat. Dacă preluarea s-a făcut

însă cu titlu sau fără titlu se examinează, în raport de situația concretă,

pentru fiecare caz în parte.

În speță, imobilul a fost preluat de

la antecesorii reclamantului fără titlu.

Naționalizarea, prin Decretul nr. 92/1950,

a vizat-o numai pe L.E. care deținea numai ½ din imobil. Aceasta era

casnică și își asigura veniturile din activitatea de mic meseriaș a soțului său

L.F. care se ocupa cu horticultura. Din probele administrate nu rezultă că

persoana naționalizată desfășura o activitate de exploatare locativă.

În aceste condiții, corect s-a

reținut că actul de naționalizare a fost greșit aplicat în ceea ce-i privește

pe antecesorii reclamantului.

Deci imobilul a fost preluat de stat

nu numai abuziv dar și fără titlu.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 112/1995 foștii proprietari beneficiau de prevederile legii numai în cazul

în care imobilele au fost trecute în proprietatea statului cu titlu.

Drept consecință, dacă imobilul a

fost preluat de stat fără titlu, cum este cazul în speță, urmașul

proprietarului nu era obligat să se adreseze cu cerere, în temeiul art. 14 și art.

15, comisiei constituite conform art. 16 din legea citată. Acțiunea în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, fiind instrumentul juridic pentru

realizarea dreptului (art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998).

Astfel, și din acest punct de vedere

instanța a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la o situație de fapt

bazată pe probele administrate.

Nici motivul recursului în anulare

privind buna credință a părților cu ocazia încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare nu poate fi reținut.

Reclamantul a introdus acțiunea în

revendicare a imobilului în litigiu la 19 decembrie 2000.

Anterior acestei date reclamantul

întreprinde demersuri pentru pregătirea acțiunii în revendicare, astfel:

Se adresează Poliției municipiului Brașov

de la care primește răspunsul nr. 231776/1996 prin care i se comunică familiile

ce ocupă imobilul nr. 1.

Trimite familiilor precizate de

poliție scrisori recomandate, prin care le anunță că se consideră proprietar cu

mențiunea de a nu solicita cumpărarea apartamentelor.

Oficiul Poștal nr. 1 Brașov confirmă

trimiterea scrisorilor recomandate la 25 iulie 1996.

La 10 iulie 1996, prin executorul

judecătoresc reclamantul notifică Consiliul Local Brașov, arătând că se

consideră proprietar al imobilului și să nu procedeze la înstrăinarea lui.

Din cele arătate rezultă că nu se

mai poate vorbi de bună credință la încheierea în anul 1997 a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Este adevărat că SC R. SRL Brașov nu

a fost notificată, dar fusese notificată instituția pentru care lucra în acest

domeniu.

Oficiul poștal nu a putut confirmat

instanței relații cu privire la confirmarea primirii recomandatelor trimise de

reclamant, dar numai pentru motivul că termenul de păstrare a unor astfel de

documente fiind de 2 ani, a fost depășit la data solicitării.

Oricum, intervenienții dacă se

interesau la Consiliul Local Brașov ar fi aflat despre intenția reclamantului

de a revendica imobilul.

Din coroborarea tuturor acestor

elemente rezultă că intervenienții au aflat sau puteau să afle despre situația

juridică în care se afla imobilul asumându-și riscul cumpărării unor bunuri

litigioase.

Sub toate aspectele arătate rezultă

că decizia instanței de apel este temeinică și legală, din celelalte hotărâri

criticate sunt păstrate sau înlăturate mențiuni ce converg însă spre aceeași

soluție finală.

În consecință, recursul în anulare

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 631 din 24 ianuarie 2002

a Judecătoriei Brașov, decizia civilă nr. 1251/A din 2 decembrie 2002 a

Tribunalului Brașov și deciziei civile nr. 745/R din 11 iunie 2003 a Curții de

Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.