ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7925/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 374 din 8 august 2001 la Biroului Executorului Judecătoresc, și completată

la 18 martie 2002, mandatara I.R. a solicitat în numele pârâtelor R.M. și I.(I.)D.M.C.

restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în

Brașov, constituit din casă de locuit și curte de 266,40 mp, precum și grădină

de 162 mp, imobil înscris în C.F., nr.top 2159/1, 2159/2. Notificarea a fost

adresată Primăriei Municipiului Brașov care a trimis-o unității deținătoare,

respectiv SC R. SRL Brașov.

Ca răspuns la notificare, SC R. SRL

Brașov a emis decizia nr. 122 din 13 septembrie 2002 prin care a admis în parte

cererea pârâtelor; s-a dispus restituirea în natură a părții din imobil înscrisă

la nr.top 2159/1, care este ocupată cu contracte de închiriere de către N.M.J.,

C.S. și P.M. (în prezent decedată). De asemeni s-a dispus restituirea prin

echivalent a părții din imobil care a fost înstrăinată, în temeiul Legii nr. 112/1995,

prin două contracte de vânzare-cumpărare.

Referitor la capătul de cerere

privind grădina de 162 mp, înscrisă în C.F. la nr.top 2159/2 s-a stabilit că nu

se află în administrarea SC R. SRL Brașov, urmând ca asupra ei să se pronunțe

Primăria municipiului Brașov.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație N.M.J., respectiv una dintre chiriașele imobilului, solicitând

anularea ei pentru încălcarea legii. Contestația s-a înregistrat la Tribunalul

Brașov sub nr. 4253 din 10 octombrie 2002 și, în motivarea ei s-a susținut că

pârâtele au primit despăgubiri atât pentru cele două unități locative vândute

în baza Legii nr. 112/1995, astfel că despăgubirea prin echivalent acordată în

baza Legii nr. 10/2001 este o încălcare a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din

lege, cât și pentru cele trei unități locative care s-au restituit în natură,

între care se află și spațiul ocupat de reclamantă cu contract de închiriere.

Reclamanta a mai susținut că

pârâtele nu au depus nici notificarea și nici completarea ei în termenul legal;

notificarea inițială a fost formulată de mandatara I.R. în nume propriu, deși

nu avea calitatea de succesoare a proprietarei tabulare G.M.

Prin sentința nr. 2/S din 6 ianuarie

2003 a Tribunalului Brașov, secția civilă, s-a admis excepția lipsei calității

procesuale a reclamantei N.M.J. și s-a respins contestația formulată de

aceasta.

Instanța de fond a reținut că

reclamanta nu are calitatea de „persoană îndreptățită” să atace decizia,

conform art. 3, art. 4 și art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

La data de 3 februarie 2003 s-a

înregistrat la Curtea de Apel Brașov, secția civilă, apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței, motivat pe nelegalitatea ei.

La primul termen de judecată din 5

martie 2003, reclamanta a depus o completare a motivelor de apel, invocând

nulitatea absolută a deciziei nr. 122 din 13 septembrie 2002 emisă de către SC R.

SRL Brașov, prin încălcarea unor dispoziții imperative ale legii.

Astfel, reclamanta a arătat că

decizia a fost emisă de un organ necompetent, că notificarea era tardivă și

privea un imobil a cărui identificare era incertă, că reclamanta are calitate

procesuală pentru că deține un contract de închiriere pentru un spațiu din

acest imobil și că pârâta I.R. nu a făcut dovezi în sensul că imobilul se află

în Brașov, că a fost preluat abuziv de Stat și că ea are calitate de succesoare

după proprietara tabulară.

Apelul reclamantei a fost respins,

ca nefondat, prin decizia nr. 38/Ap din 12 mai 2003 a Curții de Apel Brașov, secția

civilă.

S-a reținut că, potrivit art. 3 lit.

a) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane fizice îndreptățite la

restituirea în natură sau prin echivalent o au numai proprietarii imobilelor de

la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) și

moștenitorii acestora, cu o mențiune specială în privința succesibililor care,

după 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, mențiune înscrisă în art.4

alin.3 din lege.

Potrivit art. 24 alin. (7) din Legea

nr. 10/2001, numai persoanele îndreptățite pot ataca în justiție decizia emisă

în condițiile legii pentru că aceasta este însăși rațiunea Legii nr. 10/2001 de

a proteja intereselor persoanelor deposedate abuziv de imobilele proprietatea

lor, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în timp ce chiriașii, care

dețin numai folosința imobilului, ca element al dreptului de proprietate, au

alte mijloace juridice pentru a-și proteja drepturile, unele prevăzute chiar în

Legea nr. 10/2001, dar în nici un caz nu pot uza de dreptul procesual conferit

de art. 24 din lege.

Instanța de apel a menținut ca

legală și temeinică soluția instanței de fond privind lipsa calității

procesuale a reclamantei, demonstrând ca nefondate criticile formulate sub

acest aspect de reclamanta apelantă.

Referitor la criticile aduse

sentinței prin completarea motivelor de apel, Curtea de Apel Brașov a reținut

că, în calitate de unitate deținătoare a imobilului, SC R. SRL avea competența,

în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din lege să emită decizia constată,

ca răspuns la notificare.

De asemeni s-a reținut că în cauză

s-au depus înscrisuri din care rezultă că imobilul pentru care s-a notificat

restituirea este situat în Brașov, are date certe de identificare (mai exact

este cel cu privire la care s-a emis decizia contestată), a fost naționalizat

în baza Decretului nr. 92/1950, iar pârâtele sunt persoane îndreptățite să-l

revendice, mai exact R.M. este fiica proprietarilor tabulari G.M. și I.(A.), I.D.M.C.

este strănepoată de fiică și succesoare testamentară, iar I.R. este nepoată de

fiică și succesoare legală.

Răspunzând la celelalte motive de

apel, instanța a reținut că notificarea s-a formulat în termenul legal și că

reclamanta nu deține imobilul în condițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001,

astfel că restituirea lui în natură, conform deciziei contestate este validă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea recursului, reclamanta

invocă din nou tardivitatea formulării notificării și nulitatea absolută a

deciziei de restituire în natură pentru că ar fi atribuit dreptul de

proprietate unui non dominus, încălcându-se și dreptul său de preemțiune,

stabilit de art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, drept care justifică

interesul său în promovarea contestației.

Reclamanta recurentă susține că ar

avea calitate procesuală chiar și în ipoteza în care nu ar avea un drept

subiectiv de apărat în cauză, dar consideră că, în realitate, are un drept

subiectiv izvorât din contractul de locațiune și din legea care-i conferă acest

drept de preemțiune.

De asemeni susține că are calitate

procesuală în cauză, în temeiul unei relații de conexitate între dreptul

substanțial dedus judecății și dreptul său propriu, drepturi care nu se

suprapun.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

În ceea ce privește tardivitatea

formulării notificării, critica recurentei este nefondată. Așa cum rezultă din

înscrisurile depuse la dosar, notificarea a fost înregistrată la Biroul Executorului

Judecătoresc D.I. sub nr. 374/01 din 8 august 2001, respectiv în termenul

legal, prelungit până la 14 februarie 2002. Completarea datată 18 martie 2002

nu constituie o nouă notificare, ci este parte integrantă a notificării

inițiale, așa cum recunoaște chiar unitatea deținătoare prin întâmpinarea

depusă la dosar și cum rezultă din conținut ei. Această completare a fost

solicitată chiar de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în condițiile

art. 22 din lege, încadrându-se în termenul defipt de acest text.

Chestiunea calității procesuale

active, care a constituit temeiul respingerii contestației la instanța de fond

și unul dintre temeiurile respingerii apelului reclamantei este strâns legată,

sub aspectul examinării recursului, de nulitate absolută invocată de

reclamantă.

O primă observație este în sensul

că, toate considerentele hotărârilor pronunțate în cauză cu privire la lipsa

calității procesuale active sunt perfect corecte și întemeiate legal.

A doua observație este în sensul că,

toate argumentele de ordin teoretic privind nulitatea absolută a unui act

juridic și regimul juridic al acesteia nu au nici o relevanță, în raport de

natura și obiectul ei.

Este cert că obiectul contestației

îl constituie decizia nr. 122 din 13 septembrie 2002 emisă de SC R. SRL Brașov

pe temeiul Legii nr. 10/2001. Această lege are un caracter special atât sub

aspectul substanțial cât și procesual. Mai exact, ea stabilește persoanele

fizice și juridice care pot beneficia de drepturile pe care le conferă în

legătură cu domeniul său de aplicare, precum și procedura de urmat în acest

scop. Dispozițiile ei speciale sunt de strictă interpretare, mai ales acolo

unde sunt exprese.

În acest context este și cazul

persoanelor care pot ataca în justiție decizia emisă în condițiile art. 23 din

lege. Așa cum s-a demonstrat amplu și în instanța de apel, reclamanta recurentă

nu are abilitarea legală de a contesta în justiție decizia unității deținătoare

a imobilului în discuție, abilitare pe care nu o poate obține pe altă cale, cum

ar fi aceea a invocării nulității absolute a aceleiași decizii, uzitată în

apel.

Legea 10/2001 are dispoziții care-i

privesc pe chiriași, cum este cazul recurentei reclamante, dar niciuna nu-i

conferă legitimare procesuală de a ataca decizia emisă de unitatea deținătoare,

în condițiile art. 24 alin. (7) din lege.

Pentru toate aceste considerente se

va respinge recursul, ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta N.M.J.

împotriva deciziei nr. 38 Ap din 12 mai 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 12 octombrie 2005.