ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7925/2005

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin notificarea înregistrată sub nr. 374 din 8 august 2001 la Biroului Executorului Judecătoresc, și completată la 18 martie 2002, mandatara I.R. a solicitat în numele pârâtelor R.M. și I.(I.)D.M.C. restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în Brașov, constituit din casă de locuit și curte de 266,40 mp, precum și grădină de 162 mp, imobil înscris în C.F., nr.top 2159/1, 2159/2. Notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului Brașov care a trimis-o unității deținătoare, respectiv SC R. SRL Brașov. Ca răspuns la notificare, SC R. SRL Brașov a emis decizia nr. 122 din 13 septembrie 2002 prin care a admis în parte cererea pârâtelor; s-a dispus restituirea în natură a părții din imobil înscrisă la nr.top 2159/1, care este ocupată cu contracte de închiriere de către N.M.J., C.S.

și P.M. (în prezent decedată). De asemeni s-a dispus restituirea prin echivalent a părții din imobil care a fost înstrăinată, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin două contracte de vânzare-cumpărare. Referitor la capătul de cerere privind grădina de 162 mp, înscrisă în C.F. la nr.top 2159/2 s-a stabilit că nu se află în administrarea SC R. SRL Brașov, urmând ca asupra ei să se pronunțe Primăria municipiului Brașov. Împotriva acestei decizii a formulat contestație N.M.J., respectiv una dintre chiriașele imobilului, solicitând anularea ei pentru încălcarea legii.

Contestația s-a înregistrat la Tribunalul Brașov sub nr. 4253 din 10 octombrie 2002 și, în motivarea ei s-a susținut că pârâtele au primit despăgubiri atât pentru cele două unități locative vândute în baza Legii nr. 112/1995, astfel că despăgubirea prin echivalent acordată în baza Legii nr. 10/2001 este o încălcare a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din lege, cât și pentru cele trei unități locative care s-au restituit în natură, între care se află și spațiul ocupat de reclamantă cu contract de închiriere. Reclamanta a mai susținut că pârâtele nu au depus nici notificarea și nici completarea ei în termenul legal; notificarea inițială a fost formulată de mandatara I.R. în nume propriu, deși nu avea calitatea de succesoare a proprietarei tabulare G.M.

Prin sentința nr. 2/S din 6 ianuarie 2003 a Tribunalului Brașov, secția civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale a reclamantei N.M.J. și s-a respins contestația formulată de aceasta. Instanța de fond a reținut că reclamanta nu are calitatea de „persoană îndreptățită” să atace decizia, conform art. 3, art. 4 și art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. La data de 3 februarie 2003 s-a înregistrat la Curtea de Apel Brașov, secția civilă, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, motivat pe nelegalitatea ei. La primul termen de judecată din 5 martie 2003, reclamanta a depus o completare a motivelor de apel, invocând nulitatea absolută a deciziei nr. 122 din 13 septembrie 2002 emisă de către SC R. SRL Brașov, prin încălcarea unor dispoziții imperative ale legii.

Astfel, reclamanta a arătat că decizia a fost emisă de un organ necompetent, că notificarea era tardivă și privea un imobil a cărui identificare era incertă, că reclamanta are calitate procesuală pentru că deține un contract de închiriere pentru un spațiu din acest imobil și că pârâta I.R. nu a făcut dovezi în sensul că imobilul se află în Brașov, că a fost preluat abuziv de Stat și că ea are calitate de succesoare după proprietara tabulară. Apelul reclamantei a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 38/Ap din 12 mai 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

S-a reținut că, potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane fizice îndreptățite la restituirea în natură sau prin echivalent o au numai proprietarii imobilelor de la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) și moștenitorii acestora, cu o mențiune specială în privința succesibililor care, după 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, mențiune înscrisă în art.4 alin.3 din lege.

Potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, numai persoanele îndreptățite pot ataca în justiție decizia emisă în condițiile legii pentru că aceasta este însăși rațiunea Legii nr. 10/2001 de a proteja intereselor persoanelor deposedate abuziv de imobilele proprietatea lor, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în timp ce chiriașii, care dețin numai folosința imobilului, ca element al dreptului de proprietate, au alte mijloace juridice pentru a-și proteja drepturile, unele prevăzute chiar în Legea nr. 10/2001, dar în nici un caz nu pot uza de dreptul procesual conferit de art. 24 din lege. Instanța de apel a menținut ca legală și temeinică soluția instanței de fond privind lipsa calității procesuale a reclamantei, demonstrând ca nefondate criticile formulate sub acest aspect de reclamanta apelantă.

Referitor la criticile aduse sentinței prin completarea motivelor de apel, Curtea de Apel Brașov a reținut că, în calitate de unitate deținătoare a imobilului, SC R. SRL avea competența, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din lege să emită decizia constată, ca răspuns la notificare. De asemeni s-a reținut că în cauză s-au depus înscrisuri din care rezultă că imobilul pentru care s-a notificat restituirea este situat în Brașov, are date certe de identificare (mai exact este cel cu privire la care s-a emis decizia contestată), a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar pârâtele sunt persoane îndreptățite să-l revendice, mai exact R.M. este fiica proprietarilor tabulari G.M.

și I.(A.), I.D.M.C. este strănepoată de fiică și succesoare testamentară, iar I.R. este nepoată de fiică și succesoare legală. Răspunzând la celelalte motive de apel, instanța a reținut că notificarea s-a formulat în termenul legal și că reclamanta nu deține imobilul în condițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel că restituirea lui în natură, conform deciziei contestate este validă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea recursului, reclamanta invocă din nou tardivitatea formulării notificării și nulitatea absolută a deciziei de restituire în natură pentru că ar fi atribuit dreptul de proprietate unui non dominus, încălcându-se și dreptul său de preemțiune, stabilit de art. 18 alin. (1) din O.U.G.

nr. 40/1999, drept care justifică interesul său în promovarea contestației. Reclamanta recurentă susține că ar avea calitate procesuală chiar și în ipoteza în care nu ar avea un drept subiectiv de apărat în cauză, dar consideră că, în realitate, are un drept subiectiv izvorât din contractul de locațiune și din legea care-i conferă acest drept de preemțiune. De asemeni susține că are calitate procesuală în cauză, în temeiul unei relații de conexitate între dreptul substanțial dedus judecății și dreptul său propriu, drepturi care nu se suprapun. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. În ceea ce privește tardivitatea formulării notificării, critica recurentei este nefondată. Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, notificarea a fost înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc D.I.

sub nr. 374/01 din 8 august 2001, respectiv în termenul legal, prelungit până la 14 februarie 2002. Completarea datată 18 martie 2002 nu constituie o nouă notificare, ci este parte integrantă a notificării inițiale, așa cum recunoaște chiar unitatea deținătoare prin întâmpinarea depusă la dosar și cum rezultă din conținut ei. Această completare a fost solicitată chiar de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în condițiile art. 22 din lege, încadrându-se în termenul defipt de acest text. Chestiunea calității procesuale active, care a constituit temeiul respingerii contestației la instanța de fond și unul dintre temeiurile respingerii apelului reclamantei este strâns legată, sub aspectul examinării recursului, de nulitate absolută invocată de reclamantă.

O primă observație este în sensul că, toate considerentele hotărârilor pronunțate în cauză cu privire la lipsa calității procesuale active sunt perfect corecte și întemeiate legal. A doua observație este în sensul că, toate argumentele de ordin teoretic privind nulitatea absolută a unui act juridic și regimul juridic al acesteia nu au nici o relevanță, în raport de natura și obiectul ei. Este cert că obiectul contestației îl constituie decizia nr. 122 din 13 septembrie 2002 emisă de SC R. SRL Brașov pe temeiul Legii nr. 10/2001. Această lege are un caracter special atât sub aspectul substanțial cât și procesual. Mai exact, ea stabilește persoanele fizice și juridice care pot beneficia de drepturile pe care le conferă în legătură cu domeniul său de aplicare, precum și procedura de urmat în acest scop.

Dispozițiile ei speciale sunt de strictă interpretare, mai ales acolo unde sunt exprese. În acest context este și cazul persoanelor care pot ataca în justiție decizia emisă în condițiile art. 23 din lege. Așa cum s-a demonstrat amplu și în instanța de apel, reclamanta recurentă nu are abilitarea legală de a contesta în justiție decizia unității deținătoare a imobilului în discuție, abilitare pe care nu o poate obține pe altă cale, cum ar fi aceea a invocării nulității absolute a aceleiași decizii, uzitată în apel. Legea 10/2001 are dispoziții care-i privesc pe chiriași, cum este cazul recurentei reclamante, dar niciuna nu-i conferă legitimare procesuală de a ataca decizia emisă de unitatea deținătoare, în condițiile art. 24 alin. (7) din lege.

Pentru toate aceste considerente se va respinge recursul, ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta N.M.J. împotriva deciziei nr. 38 Ap din 12 mai 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2005.