ÎCCJ, Decizia nr. 5/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

D.F. a solicitat prin mai multe

memorii, adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să se declare recurs în

anulare împotriva hotărârilor pronunțate în dosarele penale nr. 8054/1996 și nr.

10027/2002 ale Judecătoriei Cluj-Napoca.

După examinarea și reexaminarea

succesivă a acestor dosare, ca urmare a memoriilor adresate de petiționar, s-a

ajuns la concluzia că nu există temeiuri pentru a se declara recurs în anulare

împotriva hotărârilor judecătorești vizate de acesta.

Pe baza verificărilor efectuate s-a

comunicat petiționarului, la datele de 28 iunie 2002, 11 martie 2002, 18 iunie

2003, 8 septembrie 2003 și 25 februarie 2004, că nu sunt motive de a se

exercita calea extraordinară de atac a recursului în anulare în dosarele

menționate.

Petiționarul D.F. a formulat

plângere împotriva acestor comunicări, înregistrând-o, la data de 8 martie

2004, la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin această cerere, petiționarul a

solicitat, în esență, să fie reexaminate dosarele penale nr. 8064/1996 și nr. 10027/2002

ale Judecătoriei Cluj-Napoca și să se declare recurs în anulare împotriva

hotărârilor pronunțate în aceste dosare, susținând că soluția de achitare a

inculpatului C.F., pronunțată prin decizia penală nr. 564 din 2 decembrie 1997

a Curții de Apel Cluj, este infirmată de probele administrate în cauză.

S-a mai susținut, de către

petiționar, că prin neexercitarea căii extraordinare de atac a recursului în

anulare, împotriva hotărârilor la care el s-a referit, i-a fost lezat dreptul

la un proces echitabil, încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 6 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 95 din 7 mai 2004, a respins plângerea, ca

nefondată, cu motivarea că nici una dintre comunicările vizate de petiționar nu

se încadrează în vreuna dintre categoriile de rezoluții împotriva cărora partea

să se poată adresa, cu plângere, instanței de judecată.

S-a mai învederat că, prin natura

sa, recursul în anulare nu este un act de urmărire penală împotriva căruia să

se poată face plângere la instanță, ci constituie o cale extraordinară de atac

împotriva hotărârilor penale definitive.

Petiționarul D.F. a declarat recurs

împotriva sentinței, în termenul prevăzut de lege, solicitând casarea acesteia

și rejudecarea plângerii făcute cu privire la neadmiterea solicitării sale de a

se declara recurs în anulare în cauza la care s-a referit.

Recursul nu este fondat.

Așa cum corect s-a relevat prin

considerentele sentinței atacate, petiționarul D.F. a solicitat, prin memoriile

cu care s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, să se declare recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunțate în

dosarele nr. 8054/1996 și nr. 10027/2002 ale Judecătoriei Cluj-Napoca, vizând,

în principal, desființarea deciziei penale nr. 564 din 2 decembrie 1997, prin

care, admițându-se recursul declarat de inculpatul C.F., s-a dispus achitarea

acestui inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1)

C. pen.

Or, neexercitarea căii de atac a

recursului în anulare, astfel cum aceasta era reglementată prin prevederile art.

409 - 414

1

C. proc. pen., nu era supusă controlului judiciar ca

urmare a plângerii persoanei nemulțumite de faptul că Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dat curs

solicitării sale de a se declara recurs în anulare împotriva unor hotărâri

definitive.

Pe de altă parte, comunicările prin

care s-a adus la cunoștință petiționarului, că nu sunt motive pentru a se

declara recurs în anulare împotriva hotărârilor vizate de el, nu pot fi

asimilate rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului, la care se referă art. 278

1

C. proc. pen., singurele susceptibile de a fi atacate cu plângere la instanță

și a fi supuse, apoi, controlului judiciar al instanței ierarhic superioare, ca

urmare a exercitării căii de atac a recursului.

Așa fiind, din moment ce prin nici o

dispoziție a legii nu s-a prevăzut posibilitatea atacării cu plângere la

instanță, de către persoanele ce se consideră nemulțumite, a neexercitării căii

de atac a recursului în anulare, se constată că soluția primei instanțe, de

respingere a plângerii, este pe deplin îndreptățită.

În consecință, urmează ca recursul

declarat de petiționar să fie respins, ca nefondat, cu obligarea sa la plata

cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul D.F. împotriva sentinței nr. 95 din 7 mai 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

1405/2004.

Obligă pe petiționar să plătească

statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 ianuarie 2005.