ÎCCJ, Decizia nr. 6/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Petiționarul D.F. a formulat plângere penală împotriva notarului public B.M., imputându-i săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen. Petiționarul a susținut că fapta constă în aceea că, în cadrul unei emisiuni din 3 aprilie 2002, difuzată de postul național de televiziune, B.M. a afirmat, contrar realității, că un act adițional, pe care ea l-a autentificat sub nr. 18823 din 1 septembrie 2004, ar fi fost semnat și de către D.F.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin rezoluția din 13 decembrie 2002, dată în dosarul nr. 199/P/2002, a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.M., cu motivarea că aceasta a făcut afirmațiile menționate, în cadrul apărării pe care și-a susținut-o împotriva acuzațiilor publice, care i s-au adus de către D.F., în sensul că ea ar fi săvârșit infracțiunile de fals intelectual și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, cu ocazia autentificării actului respectiv. În motivarea acestei soluții, prin rezoluția procurorului s-a făcut referire și la decizia nr. 1315/1999 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de notarul public B.M., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 246 C. pen.

Plângerea formulată de D.F. împotriva rezoluției menționate a fost respinsă prin rezoluția nr. 4457/893/2003 din 12 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Petiționarul D.F. a formulat plângere împotriva rezoluției prin care s-a confirmat rezoluția din 13 decembrie 2002, dată în dosarul nr. 199/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. Această plângere a fost respinsă prin sentința penală nr. 6 din 17 februarie 2004 a Curții de Apel Brașov, la care a fost strămutată, între timp, soluționarea cauzei. S-a motivat că, din moment ce există o hotărâre judecătorească definitivă, ce a reținut că semnăturile contestate sunt realizate de părțile vătămate, iar întocmirea de către notarul public B.M., a unei note cu explicații nu constituie o încălcare a legii, nu se poate considera că fapta sa ar întruni elementele constitutive ale vreunei infracțiuni.

Împotriva sentinței menționate, petiționarul D.F. a declarat recurs, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2259 din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Petiționarul D.F. a declarat recurs și împotriva deciziei pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acest recurs nu este admisibil. În adevăr, prin nici o dispoziție a legii nu este prevăzută posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor prin care sunt soluționate recursurile. În această privință, în cuprinsul art. 385 1 C. proc. pen., prin care sunt reglementate hotărârile supuse recursului, deciziile pronunțate în recurs nu sunt menționate printre hotărârile susceptibile de a mai fi atacate cu recurs.

De altfel, este de observat că potrivit art. 417 lit. c) C. proc. pen., hotărârea instanței de recurs rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, când, în cazul respingerii recursului, cuprinde, ca în speță, obligarea la plata cheltuielilor judiciare. Așa fiind, din moment ce decizia, prin care a fost soluționat recursul declarat împotriva sentinței, a rămas definitivă la data pronunțării, iar potrivit reglementărilor în vigoare, o astfel de decizie nu mai poate fi atacată pe o atare cale, urmează ca recursul declarat de petiționarul D.F. să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul D.F. împotriva deciziei nr. 2259 din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.