ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2005

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 318

din 12 martie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta L.F.,

în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pentru

anularea deciziei de revizuire nr. 154/2002, prin care pârâta a respins cererea

reclamantei, de stabilire a calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

Prin decizia nr. 3516 din 28

octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanta L.F. împotriva

sus-menționatei sentințe, reținând că prin depunerea cererii de recurs, direct

la instanța de recurs, recurenta a încălcat dispozițiile art. 302 C. proc. civ.,

potrivit cărora „recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub

sancțiunea nulității recursului”.

În termen legal, împotriva

deciziei Curții Supreme de Justiție, L.F. a formulat contestație în anulare.

Invocând în drept

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatoarea a arătat că, deși nu poate

invoca propria culpă, se impune a se observa că instanța de recurs nu a întreprins

diligențe pentru returnarea recursului, Curții de Apel București, urmând ca acesta

din urmă să-l îndrepte împreună cu dosarul, Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în vederea soluționării recursului. Neprocedându-se în acest fel, s-a adus grav

prejudiciu, contestatoarei-recurente.

Înalta Curte de Casație și

Justiție reține că este nefondată, prezenta contestație în anulare, nefiind

incidente în cauză dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Potrivit acestui text

procedural, „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestația

(n.n. în anulare), când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis

din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificarea sau de casare”.

Așadar, partea interesată își

poate exercita dreptul de a uza de această cale extraordinară de atac, în

cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv de dispozițiile art. 318

C. proc. civ.

În speță, motivul invocat de

contestatoare nu se încadrează în nici una din situațiile menționate de legiuitor,

în cuprinsul art. 318 C. proc. civ. (arătate mai sus) și nici în cele prevăzute

de art. 317 din același cod (privind contestația în anulare de drept comun).

Instanța de recurs a aplicat dispozițiile art. 302 C. proc. civ., care

sancționează, în mod expres, cu nulitatea, nedepunerea recursului la instanța a

cărei hotărâre se atacă.

De altfel, însăși

contestatoarea precizează în cerere că îi aparține culpa în nerespectarea

prevederilor imperative ale art. 302 C. proc. civ. Din modul în care este

reglementată această cale extraordinară de atac a contestației în anulare,

rezultă în mod evident că nu a fost în intenția legiuitorului de a oferi o

soluție celor ce ignoră principiul potrivit căruia „nimeni nu poate invoca necunoașterea

legii”.

În acest context și având în

vedere și modul neechivoc în care este formulat textul procedural ce a

constituit temei de drept pentru constatarea nulității recursului, nu poate fi

primită critica referitoare la demersurile pe care ar fi trebuit să le facă

instanța de recurs, o asemenea obligație legală nefiind fixată în sarcina acesteia,

prin prevederile Codului de procedură civilă.

Pentru toate cele expuse, va

fi respinsă, ca nefondată, prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de L.F. împotriva deciziei nr. 3516 din 28 octombrie 2003, a

Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2005.