ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2005

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 318 din 12 martie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta L.F., în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pentru anularea deciziei de revizuire nr. 154/2002, prin care pârâta a respins cererea reclamantei, de stabilire a calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000. Prin decizia nr. 3516 din 28 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanta L.F. împotriva sus-menționatei sentințe, reținând că prin depunerea cererii de recurs, direct la instanța de recurs, recurenta a încălcat dispozițiile art. 302 C. proc.

civ., potrivit cărora „recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității recursului”. În termen legal, împotriva deciziei Curții Supreme de Justiție, L.F. a formulat contestație în anulare. Invocând în drept dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatoarea a arătat că, deși nu poate invoca propria culpă, se impune a se observa că instanța de recurs nu a întreprins diligențe pentru returnarea recursului, Curții de Apel București, urmând ca acesta din urmă să-l îndrepte împreună cu dosarul, Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării recursului. Neprocedându-se în acest fel, s-a adus grav prejudiciu, contestatoarei-recurente. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că este nefondată, prezenta contestație în anulare, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. Potrivit acestui text procedural, „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestația (n.n. în anulare), când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificarea sau de casare”. Așadar, partea interesată își poate exercita dreptul de a uza de această cale extraordinară de atac, în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv de dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În speță, motivul invocat de contestatoare nu se încadrează în nici una din situațiile menționate de legiuitor, în cuprinsul art. 318 C. proc. civ. (arătate mai sus) și nici în cele prevăzute de art. 317 din același cod (privind contestația în anulare de drept comun).

Instanța de recurs a aplicat dispozițiile art. 302 C. proc. civ., care sancționează, în mod expres, cu nulitatea, nedepunerea recursului la instanța a cărei hotărâre se atacă. De altfel, însăși contestatoarea precizează în cerere că îi aparține culpa în nerespectarea prevederilor imperative ale art. 302 C. proc. civ. Din modul în care este reglementată această cale extraordinară de atac a contestației în anulare, rezultă în mod evident că nu a fost în intenția legiuitorului de a oferi o soluție celor ce ignoră principiul potrivit căruia „nimeni nu poate invoca necunoașterea legii”. În acest context și având în vedere și modul neechivoc în care este formulat textul procedural ce a constituit temei de drept pentru constatarea nulității recursului, nu poate fi primită critica referitoare la demersurile pe care ar fi trebuit să le facă instanța de recurs, o asemenea obligație legală nefiind fixată în sarcina acesteia, prin prevederile Codului de procedură civilă.

Pentru toate cele expuse, va fi respinsă, ca nefondată, prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de L.F. împotriva deciziei nr. 3516 din 28 octombrie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2005.