ÎCCJ, Decizia nr. 74/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 276 din 17 octombrie 2000, Tribunalul Satu Mare, secția penală, a condamnat pe inculpatul B.V.A.  la 1 an închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de ieșire din țară, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 68 lit. b) și alin. ultim din Legea nr. 56/1992, republicată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, a revocat beneficiul grațierii condiționate pentru pedepsele de 350.000 lei amendă penală, 1 an închisoare și, respectiv, 6 luni închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (1) din același act normativ, aplicate acestui inculpat prin sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuți, pe care le-a contopit, urmând ca pedeapsa rezultantă, de 1 an închisoare, să fie executată separat de pedeapsa aplicată, prin privare de libertate.

S-a reținut că, împreună cu alte persoane (condamnate în cauză), inculpatul B.V.A. a încercat să iasă din țară, în noaptea de 11 spre 12 mai 2000, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat, în zona localității Petea, unde a fost surprins de organele de poliție.

Curtea de Apel Oradea, secția penală, prin decizia penală nr. 74/A din 22 martie 2001, a respins apelul declarat de inculpat, împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.

În motivarea acestei hotărâri, examinând apelul prin prisma criticilor formulate și din oficiu, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul a fost legal citat pentru termenul din 10 octombrie 2000, când a fost soluționată cauza în fond. Totodată, vinovăția acestuia a fost stabilită cu certitudine iar pedeapsa aplicată a fost just individualizată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul B.V.A. a declarat recurs, susținând că, în mod eronat, s-a reținut starea de recidivă.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 4262 din 10 octombrie 2002, a admis recursul declarat de inculpat, a casat hotărârile pronunțate în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei, cuantumul pedepsei aplicate, greșita reținere a stării de recidivă și revocarea beneficiului grațierii condiționate a pedepselor aplicate, prin sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1999 a Judecătoriei Rădăuți.

În baza art. 334 C. proc. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei, din tentativă la infracțiunea de ieșire din țară, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 68 lit. b) și alin. ultim din Legea nr. 56/1992, în cea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, text în baza căruia a condamnat pe inculpatul B.V.A. la 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni.

A constatat că cele trei infracțiuni, pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 1226/1997 a Judecătoriei Rădăuți, sunt în concurs real cu infracțiunea pentru care a fost condamnat în cauză și, în consecință, a înlăturat dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de recurs a apreciat că instanțele au reținut greșit statutul de recidivist postcondamnatoriu al inculpatului, datorită stabilirii eronate a faptului că sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a rămas definitivă, prin neapelare și, prin urmare, s-a revocat beneficiul grațierii.

Totodată, în mod greșit, nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., cu referire la O.U.G. nr. 105/2001.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 7

1

teza I C. proc. pen.

S-a susținut că, prin înlăturarea dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen. și a celor privind revocarea beneficiului grațierii condiționate a pedepselor aplicate inculpatului, prin sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuți, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre contrară legii.

Astfel, apelul declarat de inculpat a fost respins, ca tardiv. În consecință, sentința nr. 1226/1997 a rămas definitivă, la expirarea termenului de apel.

Ca atare, săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate, la data de 11 spre 12 mai 2000, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a inculpatului, la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, înăuntrul termenului de 3 ani al grațierii condiționate atrăgea, deopotrivă, atât reținerea stării de recidivă postcondamnatorie, cât și revocarea pedepsei anterioare, grațiate în baza art. 10 din Legea nr. 137/1997.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în limitele arătate.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 37 lit. a) C. pen., o infracțiune este săvârșită în stare de recidivă, în cazul în care „după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an”.

Din economia textului menționat, rezultă că recidiva mare postcondamnatorie, ca una din formele pluralității de infracțiuni, este supusă îndeplinirii cumulative a trei condiții: existența unei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, săvârșirea cu intenție a unei noi infracțiuni, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an și săvârșirea acesteia din urmă, în perioada dintre data rămânerii definitive a primei hotărâri de condamnare și data executării acesteia sau a considerării ca executată.

În cauză, prin sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997, Judecătoria Rădăuți a condamnat pe inculpatul B.V.A., la 350.000 lei amendă penală, precum și la două pedepse cu închisoare, una de 1 an și una de 6 luni, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (1), art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. Totodată, s-a constatat că pedepsele menționate sunt grațiate condiționat, în temeiul art. 1 din Legea nr. 137/1997.

Împotriva hotărârii primei instanțe, comunicate inculpatului la 11 decembrie 1997, acesta a declarat apel la 8 decembrie 2000.

Inculpatul a solicitat repunerea în termenul de declarare a apelului, susținând că a fost plecat la muncă în Germania și a aflat de existența hotărârii de condamnare numai la revenirea în țară.

Prin decizia penală nr. 21 din 10 ianuarie 2001, Tribunalul Suceava a respins apelul, ca tardiv declarat.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 269 din 15 martie 2001, a admis recursul declarat de inculpat, împotriva acestei din urmă hotărâri și a trimis cauza aceleași instanțe, în vederea rejudecării apelului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a apreciat că, atâta vreme cât inculpatul a lipsit atât de la judecată cât și de la pronunțare, sunt îndeplinite condițiile art. 365 C. proc. pen., privitoare la apelul peste termen.

În rejudecare, prin decizia penală nr. 489 din 4 iulie 2001, Tribunalul Suceava a respins apelul declarat de inculpat, ca nefondat.

Hotărârea primei instanțe a fost menținută prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de inculpat, prin decizia penală nr. 700 din 3 octombrie 2001.

În prezenta cauză, instanța de fond a reținut că sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuți constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii, prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen., în raport de împrejurarea că infracțiunea intenționată, pentru care acesta a fost trimis în judecată și pentru care legea prevedea o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an, a fost săvârșită în noaptea de 11 spre 12 mai 2000, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, la pedeapsa închisorii mai mare de șase luni și înainte de împlinirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 10 din Legea nr. 137/1997, care atrăgea revocarea grațierii condiționate.

Prima instanță a reținut că sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a rămas definitivă la data expirării termenului de apel, respectiv la data de 22 decembrie 1997, în raport de data de 11 decembrie 1997, când dispozitivul hotărârii a fost comunicat inculpatului.

Pentru a hotărî că sentința penală menționată nu constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii și că noua faptă pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, tentativă la infracțiunea de ieșire din țară, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat, săvârșită în data de 11 spre 12 mai 2000, este în concurs real cu cele trei infracțiuni care au făcut anterior obiectul angajării răspunderii penale, instanța de recurs a apreciat că sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuți nu a rămas definitivă, prin neapelare, la 22 decembrie 1997, ci la 3 octombrie 2001, când Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 700, a respins recursul declarat de inculpatul B.V.A.

Procurorul general, cu referire la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 1226/1997 a Judecătoriei Rădăuți, a susținut că instanța de recurs, în prezenta cauză, a apreciat eronat, cu privire la data rămânerii definitive a hotărârii penale, ca urmare a neobservării dispozițiilor art. 416 C. proc. pen.

Potrivit art. 416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., hotărârile primei instanțe rămân definitive, „când nu s-a declarat apel în termen”.

Termenul de declarare a apelului a fost stabilit la 10 zile, prin art. 363 alin. (1) C. proc. pen.

Acest termen fix curge diferit, sub aspectul datei de la care se calculează, după cum partea a fost sau nu a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare.

În cazul părții care a lipsit atât de la dezbateri, cât și de la comunicare, termenul „curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv”, potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. pen.

În cauză, nu se contestă data comunicării dispozitivului sentinței penale nr. 1226/1997 și nici exercitarea căii de atac a apelului, cu depășirea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., aprecierea diferită, privind data rămânerii definitive a acestei hotărâri, în raport de incidența dispozițiilor art. 365 C. proc. pen.

Potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. pen., „partea care a lipsit atât la judecată, cât și la pronunțare, poate declara apel peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispozițiilor, privind despăgubirile civile”.

Acest remediu procesual privește, însă, doar posibilitatea, în favoarea părții aflate în situația prevăzută de textul menționat, de a solicita declanșarea controlului judecătoresc al hotărârii ce o nemulțumește.

Calea de atac a apelului peste termen este lipsită de efect asupra rămânerii definitive a hotărârii criticate, aceasta intrând în puterea lucrului judecat la data expirării termenului de apel ordinar, potrivit art. 416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

O altă interpretare a dispoziției legale menționate, cu referire la data rămânerii definitive a hotărârii primei instanțe, prin prisma dispozițiilor art. 365 C. proc. pen., este exclusă din cel puțin două motive:

- apelul peste termen, prevăzut de art. 365 C. proc. pen. și „apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege”, prevăzut de art. 364 din același cod, deși privesc, ambele, prezumția de necunoaștere a hotărârii date în lipsa părții, au efecte juridice diferite, în raport de împrejurarea că apelul prevăzut de acest din urmă text este considerat apel declarat în termen și va produce toate efectele atribuite de lege acestei căi de atac, dacă cererea de repunere în termen a fost admisă;

- potrivit art. 365 alin. (2) C. proc. pen., „apelul declarat peste termen nu suspendă executarea”. Or, executorii sunt hotărârile penale care au rămas definitive, conform art. 415 alin. (1) C. proc. pen. Ca atare, statuând expres asupra lipsei caracterului suspensiv de executare a apelului peste termen, dispozițiilor art. 365 alin. (1) C. proc. pen. le lipsește aptitudinea de a constitui o excepție de la dispozițiile art. 416 pct. 2 lit. a) din același cod, sub aspectul datei de la care hotărârea primei instanțe a rămas definitivă.

Din interpretarea dispozițiilor menționate, rezultă cu evidență că apelul peste termen privește o hotărâre penală definitivă și executorie, așa încât respingerea acestuia, așa cum este cazul, în speță, nu are nici o influență asupra datei când hotărârea a rămas definitivă, aceasta fiind, deci, data expirării termenului de declarare a apelului.

Mai mult, în cauză, hotărârea primei instanțe a rămas definitivă la data expirării termenului de declarare a apelului și, în raport, de împrejurarea că, în rejudecare, calea de atac menționată, exercitată de inculpat, a fost respinsă.

Așadar, interpretând momentul rămânerii definitive a hotărârii primei instanțe, cu neobservarea dispozițiilor art. 416 C. proc. pen., cu consecința înlăturării dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., instanța de recurs a pronunțat o hotărâre contrară legii, supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

teza I, corespunzător motivului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7

1

C. proc. pen., invocat de procurorul general.

Pe de altă parte, potrivit art. 10 din Legea nr. 137/1997, „cei grațiați care, în decurs de 3 ani, săvârșesc o infracțiune intenționată, vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracțiune și pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat, ca urmare a aplicării prezentei legi”.

În cauză, infracțiunea intenționată din data de 11 spre 12 mai 2000 a fost săvârșită de inculpatul B.V.A., înăuntrul termenului de încercare 3 ani, prevăzut de Legea nr. 137/1997, care a început să curgă de la data de 22 decembrie 1997, când sentința penală nr. 1226/1997 a rămas definitivă și care se împlinea la 22 decembrie 2000.

Ca atare, în mod greșit, instanța de recurs a dispus, în sensul înlăturării dispozițiilor, privind revocarea beneficiului grațierii condiționate, așa încât recursul în anulare este întemeiat și sub aspectul acestei critici.

În cauză, s-a dispus și schimbarea încadrării juridice a faptei, în sensul aplicării legii mai favorabile, apreciată de procurorul general ca fiind corectă.

Într-adevăr, prin art. 68 lit. b) din Legea nr. 56/1992, infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, de către persoane constituite în grup, se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 7 ani.

Prin art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, intrarea sau ieșirea din țară, prin trecerea ilegală a frontierei de stat, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.

Rezultă, așadar, că, sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute de norma incriminatoare, acest din urmă act normativ are caracter de lege penală mai favorabilă, așa încât, încadrarea juridică dată faptei de către instanța de recurs va fi menținută, urmând însă a se aplica și dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., pentru considerentele arătate, cu referire la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 1226/1997 a Judecătoriei Rădăuți.

Examinând pedeapsa aplicată de instanța de recurs, pentru tentativă la infracțiunea de ieșire din țară, prin trecerea ilegală a frontierei de stat, în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., se constată că aceasta este just individualizată, așa încât va fi menținută.

Însă, în raport de perseverența infracțională a inculpatului, nu se poate aprecia că scopul pedepsei poate fi atins, chiar fără executarea acesteia.

Or, factorul determinant pentru aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei îl constituie tocmai împrejurările care dovedesc că reeducarea inculpatului, se poate realiza și fără executarea pedepsei.

Ca atare, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile dispunerii suspendării condiționate a executării pedepsei, urmează a fi înlăturată aplicarea art. 81 C. pen., cu privire la pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatului B.V.A.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare și va casa decizia criticată, numai cu privire la înlăturarea dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen. și a celor privind revocarea beneficiului grațierii condiționate.

Dispozițiile deciziei atacate, privind schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de ieșire din țară, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 68 lit. b) și alin. ultim din Legea nr. 56/1992, în infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen., vor fi menținute.

Se va aplica art. 37 lit. a) C. pen., iar pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatului B.V.A. va fi menținută.

Se va înlătura aplicarea art. 81 C. pen., cu privire la suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni, aplicată inculpatului menționat.

Totodată, în baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, se va revoca beneficiul grațierii condiționate, pentru pedepsele aplicate inculpatului B.V.A., prin sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuți, care se vor contopi în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

Pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare va fi executată alături de pedeapsa de 6 luni închisoare, aplicată în cauză, urmând ca în final inculpatul B.V.A. să execute 1 an și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen., se va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 din același cod.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului B.V.A., conform dispozitivului, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 4262 din 10 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pe care o casează numai cu privire la înlăturarea dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen. și a celor privind revocarea beneficiului grațierii condiționate.

Menține dispozițiile din decizia menționată, privind schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de ieșire din țară, prin trecerea frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 68 lit. b) și alin. ultim din Legea nr. 56/1992, în infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen., aplică art. 37 lit. a) C. pen. și menține pedeapsa de 6 luni închisoare stabilită inculpatului B.V.A.

Înlătură aplicarea art. 81 C. pen., cu privire la suspendarea condiționată a pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului menționat.

În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, revocă beneficiul grațierii pentru pedepsele de 350.000 lei amendă penală, pentru infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, 1 an închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966 și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, aplicate inculpatului B.V.A., prin sentința penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuți, pe care le contopește, în baza art. 33 lit. a) și 34 lit. d) și e) C. pen., în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

Dispune executarea pedepsei rezultante de 1 an închisoare, alături de pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca, în final, inculpatul B.V.A. să execute 1 an și 6 luni închisoare.

Face aplicarea art. 71 și 64 C. pen.

Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului B.V.A., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.