ÎCCJ, Decizia nr. 52/2005

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 84/S din 4

aprilie 2002, Tribunalul Brașov, secția penală, a condamnat, între alții, pe

inculpatul L.E., la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de

mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. și la 6 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor

publice în formă calificată, prevăzută de art. 26, raportat la art. 248,

combinat cu art. 248

1

C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2)

din același cod, a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca acesta să

execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat inculpatul menționat,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 40 din Legea

nr. 82/1991, cu referire la art. 289 C. pen. și cu aplicarea art. 41 alin. (2)

din același cod.

Curtea de Apel Brașov, secția penală,

prin decizia nr. 307/Ap din 16 decembrie 2002, a respins, între altele, apelul

declarat de inculpatul menționat, împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs, între alții, inculpatul L.E.

La termenul din 21 ianuarie 2005,

fixat pentru judecarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Brașov, inculpații L.E., B.S., H.F.L. și partea civilă SC C.F. SA

Brașov, împotriva deciziei penale pronunțate în apel, inculpatul L.E., prin

apărător, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385

12

C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (2)

și art. 124 alin. (2) din Constituția României și a solicitat admiterea cererii

de sesizare a Curții Constituționale.

Prin încheierea pronunțată la

aceeași dată în dosarul nr. 731/2003, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă, ca

inadmisibilă, cu motivarea că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate

se invocă, nu are legătură cu cauza.

Împotriva acestei încheieri,

petentul L.E. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Recurentul a susținut că, în mod

greșit, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă, ca

inadmisibilă, în raport cu împrejurarea că în cauză sunt îndeplinite condițiile

admiterii acesteia.

Astfel, excepția de

neconstituționalitate privea o dispoziție dintr-o lege în vigoare, aceasta a

fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești, iar neconstituționalitatea

art. 385

12

C. proc. pen., nu a fost constatată printr-o decizie

anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, de dezlegarea neconstituționalității

textului menționat depindea în mod esențial, conform art. 385

13

C.

proc. pen., soluționarea recursului.

În concluzie, petentul a solicitat

admiterea recursului, casarea încheierii atacate, admiterea cererii de sesizare

a Curții Constituționale și suspendarea judecării cauzei penale, până la

soluționarea definitivă a excepției de neconstituționalitate.

Recursul urmează a fi respins, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 29 din Legea nr. 47/1992,

republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate,

în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

Fiind un impediment apărut în cursul

unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale, invocarea excepției de neconstituționalitate

reclamă justificarea unui interes procesual sau de ordin substanțial.

Drept urmare, prin alin. (1) al art.

29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiție și, pe

cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața

căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că

aceasta „are legătură cu soluționarea cauzei”.

În cazul în care judecarea cauzei, cu referire la

soluția ce se va da, nu depinde de dispoziția legală a cărei constituționalitate

se solicită, cererea de sesizare a Curții Constituționale se respinge, ca

inadmisibilă, conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Petentul, în calitate de

recurent-inculpat, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

385

12

C. proc. pen.

Acesta a criticat încheierea prin

care instanța de recurs a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a

Curții Constituționale, susținând că s-a făcut o greșită aplicare a legii, cu

referire la art. 29 din Legea nr. 47/1992, față de împrejurarea că, potrivit art.

385

13

C. proc. pen., excepția ridicată are legătură cu cauza.

Or, din dispozițiile art. 385

13

C. proc. pen., potrivit cărora „după citirea raportului, când s-a dispus

întocmirea acestuia”, rezultă caracterul facultativ al raportului și, în

consecință, lipsa legăturii cu judecata cauzei, pe care nu o condiționează sub

aspect procesual.

Pe de altă parte, în raport cu

dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., instanța de recurs exercită un

control judiciar restrictiv al hotărîrilor atacate, cu caracter limitat la

cazurile de casare invocate și care se iau în considerare din oficiu, așa încât

dispoziția menționată nu are legătură cu cauza, nici sub aspectul examinării

condițiilor angajării răspunderii penale.

Drept urmare, cum reformarea

hotărârilor atacate nu este condiționată de existența la dosar a raportului,

facultativ prevăzut, în mod judicios instanța a apreciat că excepția de

neconstituționalitate ridicată în fața acesteia nu are legătură cu cauza.

Nefiind îndeplinită condiția

prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, soluția de

respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă,

este legală, așa încât încheierea atacată nu este supusă cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., vizat de

recurent.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de petentul L.E. care, în baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat la plata cheltuieilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul L.E. împotriva încheierii pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 731/2003, la data de 21 ianuarie 2005.

Obligă recurentul L.E., să plătească

statului, 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei,

reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

pentru asistarea inculpatului menționat, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.