ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 38/2005

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 21 mai 2004, condamnatul P.M., aflat în executarea unei pedepse de 7 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 77 din 24 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Buzău, a adresat Tribunalului Buzău o cerere intitulată „plângere împotriva mandatului de arestare emis de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău”, întemeiată pe dispozițiile art. 140 1 C. proc. pen. În motivarea cererii condamnatul a arătat că în cursul urmăririi penale, la data de 18 octombrie 2002 a fost arestat preventiv pe o perioadă de 30 de zile, în baza unui mandat emis de procuror, contrar art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, potrivit căruia numai un judecător independent poate dispune arestarea unei persoane.

Prin sentința penală nr. 181 din 9 septembrie 2004, Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiată cererea, considerată drept contestație la executare, reținând că măsura preventivă a fost prelungită și menținută de instanță, care a verificat îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru luarea acesteia. Totodată s-a mai motivat că cererea condamnatului nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art. 461 C. proc. pen., referitoare la contestațiile împotriva executării pedepselor. Apelul declarat de condamnat a fost respins ca nefondat, prin decizia penală nr. 453 din 18 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Condamnatul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 504-507 C. proc.

pen., precizând că Statul Român, prin reprezentanții săi a încălcat art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu ocazia arestării sale preventive printr-un mandat emis de un procuror și nu de un judecător independent. Recursul este nefondat. Petentul P.M. a fost arestat preventiv la data de 18 octombrie 2002, pentru săvârșirea unei infracțiuni de violare de domiciliu și două infracțiuni de tâlhărie, reținându-se că există indicii temeinice în acest sens, precum și starea de recidivă postexecutorie. În cursul cercetării judecătorești, începând cu data de 14 noiembrie 2002 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, prin care P.M. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 7 ani și 6 luni închisoare, instanța a verificat periodic, din 30 în 30 de zile legalitatea luării măsurii preventive și a menținut-o.

La nici unul din termenele de judecată P.M. nu a contestat legalitatea luării măsurii preventive și a declarat că lasă la aprecierea instanței menținerea arestării sale preventive. Pe fond, inculpatul a recunoscut faptele reținute în sarcina sa. Ori, atâta timp cât în cursul procesului penal inculpatul nu a invocat ilegalitatea luării măsurii preventive, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu mai are această cale, în temeiul art. 140 1 C. proc. pen., susținut în cererea adresată instanței de fond. Nici dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen., nu-și au aplicabilitatea în cauză, în forma în care condamnatul și-a susținut cererea. Așa fiind, Curtea constată că hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, sunt legale și temeinice, urmând a fi menținute.

Conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul condamnatului va fi respins. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.M., împotriva deciziei penale nr. 453 din 18 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Obligă pe recurentul contestator la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 ianuarie 2005.