ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 160/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești,

prin sentința nr. 198, pronunțată la data de 7 septembrie 2004, a respins ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții S.D. și S.M., în contradictoriu

cu pârâții Uniunea Națională a Notarilor Publici și Camera Notarilor Publici

Ploiești.

Prin aceeași sentință au

fost respinse excepțiile invocate de pârâți, vizând neîndeplinirea procedurii

prealabile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990 și respectiv, lipsa

calității procesuale pasive a Uniunii Naționale a Notarilor Publici din

România.

Pentru a pronunța această

hotărâre, curtea de apel a reținut că acțiunea reclamanților, prin care aceștia

au solicitat, sub sancțiunea de daune cominatorii, ca pârâții să fie obligați

să avizeze și să aprobe angajarea, ca notar stagiar, a lui S.M., în cadrul

biroului notarului public S.D., este pe fond neîntemeiată. Chiar în condițiile

în care prevederea din Statutul notarilor referitoare la limita maximă de

vârstă de 35 de ani, stabilită pentru dobândirea calității de notar stagiar,

este nelegală, întrucât depășește cadrul legal instituit de Legea nr. 36/1995,

instanța a reținut că nu se poate subroga în dreptul pârâtelor de a dispune

angajarea, ca notar stagiar, a reclamantului, câtă vreme legea și statutul

profesiei prevăd procedura examenului, ca modalitate de admitere în profesie,

condiție ce nu a fost îndeplinită.

Astfel, instanța a reținut

că nu poate dispune angajarea reclamantului peste această procedură,

considerând că există posibilitatea atacării, pe cale separată, a prevederilor

nelegale referitoare la limita de vârstă, instituite în Statutul Notarilor

Publici.

În ceea ce privește

excepțiile invocate, instanța a apreciat că acestea nu pot fi primite, pe de o

parte, pentru că ulterior adoptării noii Constituții, procedura prealabilă a

devenit facultativă, pentru a nu îngrădi accesul la justiție, iar pe de alta,

în considerarea faptului că pârâta Uniunea Națională a Notarilor Publici din

România are personalitate juridică și, totodată, și capacitate procesuală

pasivă.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal au declarat recurs, reclamanții S.D. și S.M., invocând motivele

de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

invocate, recurenții au arătat că în mod surprinzător, deși instanța de fond a

reținut că dispoziția cuprinsă în Statutul Uniunii Naționale a Notarilor

Publici, referitoare la stabilirea vârstei maxime de 35 de ani impusă pentru

notarii stagiari, este nelegală, a respins în cele din urmă acțiunea, sugerând

contestarea pe calea unei acțiuni separate a acestei dispoziții legale.

Recurenții au susținut și că

instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la obiectul acțiunii lor,

respectiv asupra cenzurării refuzului nejustificat de acces în profesie al

reclamantului S.M., referindu-se în schimb la împrejurări ce nu aveau nici o

legătură cu cadrul legal, cum ar fi limitările accesului în profesie de notar.

În fine, s-a mai învederat

că în mod greșit a apreciat instanța de fond, că angajarea unui notar stagiar

nu se poate face decât pe baza unui examen, o astfel de susținere demonstrând

ignorarea prevederilor art. 50 din Statutul Notarilor Publici. Conform textului

de lege menționat, organizarea unui concurs este necesară, numai în situația în

care există mai multe cereri de notar stagiar peste numărul aprobat, ceea ce nu

este cazul în speță, recurentul S.M. urmând a fi angajat în biroul soției sale,

recurenta S.D.

Examinând cauza, în raport cu

criticile formulate, cu probele administrate, ca și prin prisma prevederilor legale

incidente în cauză, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de instanța de

fond urmează a fi menținută, cu consecința respingerii recursului de față, ca

nefondat, având, însă, în vedere următoarele argumente și considerațiuni, ce

înlocuiesc motivarea în drept a hotărârii atacate.

Potrivit art. 1 din Legea nr.

29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în

drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin

refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea

referitoare la dreptul recunoscut de lege, se poate adresa instanței

judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Art. 5 din lege stabilește

drept condiție de admisibilitate a acțiunii, efectuarea și parcurgerea

procedurii prealabile la autoritatea emitentă a actului sau la autoritatea

ierarhic superioară celei emitente, prevăzând și termenele în care se poate

face sesizarea instanței.

Procedura prealabilă astfel reglementată,

are un caracter obligatoriu, iar rațiunea unei astfel de prevederi este tocmai aceea

de a obliga organul administrativ emitent să cerceteze permanent legalitatea și

oportunitatea actelor pe care le emite, dar și în a-i conferi acestuia

posibilitatea să-și revoce actele ce se dovedesc a fi emise contrar

prevederilor legale aplicabile sau care devin contrare intereselor persoanelor

cărora li se adresează.

În cauza de față o astfel de

procedură nu a fost parcursă, la dosar fiind depuse numai cererile formulate de

reclamanții-recurenți, în vederea aprobării încadrării ca notar stagiar, a

domnului S.M., după promovarea examenului de notar stagiar, în cadrul biroului

notarial al soției sale, S.D., precum și răspunsul Uniunii Naționale a

Notarilor Publici din România, comunicând neîndeplinirea condițiilor legale de

către domnul S.M., în sensul solicitat.

Instanța de fond a respins

excepția invocată de pârâți vizând neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute

de art. 5 din Legea nr. 29/1990, cu motivarea că potrivit noii Constituții,

procedura prealabilă a devenit facultativă.

Înalta Curte apreciază, însă,

că o astfel de interpretare nu este conformă cu conținutul și sensul prevederilor

legale menționate.

Astfel, invocarea art. 21 pct.

4, potrivit cu care jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și

gratuite, pentru a reține că nu mai este necesară parcurgerea procedurii

prealabile, este nepotrivită în condițiile în care se face abstracție de prevederile

art. 52 din aceeași Constituție, republicată, care precizează expres și cu forță

juridică egală, că drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică, pot

fi exercitate în limitele și condițiile stabilite prin legea organică,

respectiv Legea nr. 29/1990.

Drept urmare, Înalta Curte

reține că instanța de fond în mod greșit a respins excepția invocată de pârâtă,

excepție care în cazul admiterii ar fi condus la aceeași soluție de respingere

a acțiunii reclamanților, dar pentru un alt temei legal.

De altfel, examinând fondul

pricinii, Înalta Curte reține că acțiunea reclamanților nu poate fi primită, și

pentru că la data la care recurenta S.D. a solicitat angajarea soțului său, ca

notar stagiar, respectiv la 22 decembrie 2003, nu îndeplinea ea însăși condiția

de vechime de 5 ani, în profesia de notar, conform prevederilor art. 54 din

Statutul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România (M. Of. nr. 13/14.01.2000),

fiind numită notar public prin Ordinul nr. 1692/C din 30 iulie 1999 al

Ministerului Justiției.

În considerarea celor mai

sus arătate și reținând că soluția instanței de fond, în sensul respingerii

acțiunii reclamanților-recurenți, este justă, chiar dacă o astfel de soluție,

trebuia, din punct de vedere tehnic juridic, motivată și argumentată diferit,

Înalta Curte va respinge recursul de față, potrivit art. 312 C. proc. civ., ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.D. și S.M. împotriva sentinței civile nr. 198 din 7 septembrie 2004, a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2005.